Frica Albă / 3


deea,5

E ora prânzului. De ceva vreme, în compartimentul Anisiei nu intră nimeni. Poate că perdelele trase intimidau într-un fel. Respiră liniştit, ritmic, ca şi când ar vrea să doarmă. Tovarăşul de călătorie se ridică, obligând-o să deschidă ochii. Bărbatul stă în picioare, pare uşor încurcat. Cu un zâmbet timid, rosteşte:
– Dacă vreţi să serviţi prânzul, trebuie să plecăm imediat, ne aflăm departe de vagonul restaurant…
Deşi nu-i e foame, iar mesele servite în vagoanele restaurant nu au atras-o niciodată, îi este recunoscătoare bărbatului care găsise metoda cea mai directă de a o face să ia la cunoştinţă că se află într-un loc unde mai sunt şi alţii, obligând-o să împartă cu cei din jurul ei micile evenimente. Îi întoarce zâmbetul şi în timp ce-şi trece mâna prin pletele, şi aşa prea ordonate, mai mult şopteşte:
– Recunosc, că mi s-a făcut foame. Călătoriţi departe?… O, iertaţi-mă, e o întrebare nepoliticoasă. Oare de ce, atunci când vrem să fim plăcuţi, vorbim numai despre lucruri comune şi banale?
– Nu sunt de aceeaşi părere. Întrebarea e firească.
– Ştiu. Dar de ce nu ne întrebăm, unii pe alţii, şi cu siguranţă n-o facem niciodată, de unde venim?
– Pentru că acest lucru îl ştim şi, din păcate, îl ştim cu exactitate… În ceea ce mă priveşte, următorul pas e mai important şi de aceea găsesc justificată curiozitatea plasată la câteva unităţi de măsură dincolo de prezent. Iar noi ne cunoaştem…
Anisia îi cercetează chipul cu mare atenţie.
– Cred că am o memorie bună, mai ales memoria vizuală… Sper să nu vă supăraţi, dar, sincer, nu-mi amintesc…
– Cum aş putea să mă supăr? Dacă aş fi orgolios v-aş spune, v-aş spune că vă cunosc de pe ecran sau de pe scenele teatrelor…
– O, iertaţi-mă, am uitat…
– Ce? Că nu sunteţi o femeie oarecare? Noi ne-am cunoscut cu adevărat, am stat o zi şi-o noapte într-o cabană veche…
– Într-o cabană veche? Privirea i se subţiază şi o obligă să treacă dincolo de lucruri, dincolo de timp. „Sunt, uneori, în viaţă, clipe pe care vrem să le uităm, şi, poate de aceea, ele revin, cucerind în noi spaţii importante. Iată că, după mai bine de un deceniu, timpul reînvie cu o forţă uriaşă, de parcă anii aşezaţi între ziua de azi şi cea de atunci nici n-au existat. Dar, cât de adevărate ni se vor părea faptele petrecute atunci? Câte din amănuntele, importante atunci, vor mai păstra acuitatea şi picătura de dramatism şi la ce dimensiuni o vom revedea? în toate acestea, în rememorări, ne mai regăsim cu adevărat?” se întreabă Anisia.

De undeva, dintr-o ceaţă densă, urcă spre lumina filtrată chipurile rotunde ale unor adolescenţi. Sunt studenţi ai Institutului de teatru. Guralivi şi fericiţi, urcă fără efort panta abruptă a unui munte. Printre ei, Anisia îşi potriveşte pasul. Şi rucsacul, aşezat incorect pe spate, o obligă la mişcări bruşte. O dor umerii. E prima ei vacanţă, iar bucuria acesteia se topeşte ca stratul de zăpadă sub căldura razelor de soare. Nici nu părăsiseră bine Gara de Nord, când o năpădise regretul că nu-şi va petrece noaptea acasă. „Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva? Ai uitat să zâmbeşti? Sau îţi păstrezi buna dispoziţie doar pentru orele de istorie a artelor?” glumeau colegii, văzând-o apatică şi retrasă. Se îndreptau spre cabana „Paradisul” – un punct turistic izolat şi mult căutat de către iubitorii de drumeţii riscante. Erau însoţiţi de o asistentă, a cărei vârstă nu întrecea cu mult anii lor. Era plăpândă, blândă şi misterioasă. Circulau fel de fel de legende pe seama ei. Printre ele şi o poveste tristă de dragoste cu un ins a cărui soţie se aruncase sub roţile unui tramvai după ce, o după amiază întreagă, urmărise, ca o umbră, plimbările îndrăgostiţilor. Cine ştie cât era adevăr şi cât fabulaţie? Studentele o cercetau cu priviri iscoditoare, căutând în ea „fatalul”, imaginând că numai o femeie fatală putea să genereze o pasiune al cărei deznodământ să fie atât de dramatic.
Iniţiativa de-a organiza această excursie îi aparţinea, în exclusivitate, ei, asistentei. Grupa primise cu entuziasm alegerea cabanei; în creierul munţilor, la o depărtare de o zi de cea mai apropiată aşezare omenească. Şi mai plutea în jurul locurilor şi un abur incitant. Se spunea că, prin apropierea cabanei, ar fi existat, în primii ani de după război, o grotă în care îşi găsiseră adăpost nişte terorişti. Desigur, acest lucru, rămas undeva în spate, dădea peisajului un farmec neasemuit care înfierbânta mintea tinerilor. Se înserase şi grupul devenea tot mai compact, mai strâns în jurul asistentei. Cărările erau luminate ca ziua iar zăpada sclipea ca ochii de „Fata morgana”. Când luminile becurilor, jucând vesel în brazi, le inundaseră privirile, veselia ţâşnise fără oprelişti şi tinerii aproape să-l doboare pe cabanierul care-i aştepta în prag. „Ce mulţi sunteţi! Era vorba doar de zece… Ce să mă fac cu voi? Am fost nevoit să mai cazez patru turişti care s-au rătăcit şi nu mai pot ajunge, în seara asta, la cabanele lor…” Cabanierul părea, într-adevăr, în încurcătură. Atunci, asistenta intervenise: „Nu vă faceţi probleme…”
La bar, drumeţii rătăciţi, sorbeau din pahare înalte o băutură de culoare închisă. Pesemne că era un lichid miraculos, pentru că feţele lor deveneau tot mai destinse. Studenţii salutaseră într-un singur glas, ca nişte soldaţi disciplinaţi, apoi se înghesuiseră în jurul singurei mese, aşezată într-un colţ. Căldura îi moleşea şi simţeau din plin oboseala. Asistenta, după ce-şi băuse cana cu ceai, le citise programul pentru a doua zi şi se retrăsese în camera pe care urma să o împartă cu Anisia, motivând că are o migrenă cumplită. După un moment de respiro, studenţii, ca nişte copii care se bucură când scapă de sub supravegherea persoanelor cu prea multă autoritate asupra lor, îşi luaseră libertatea de a face pe teribilii. Anisia, prea obosită, zicându-şi că, desigur, se găsea într-una din zilele ei proaste, din moment ce nu se putea integra grupului, iar veselia celorlalţi o chinuia, hotărâse să se culce. Plecarea ei trecuse neobservată. In cameră, geamurile erau deschise, paturile nedesfăcute. O mirase absenţa asistentei, dar, fiindu-i frig, mirarea ei se topise de îndată ce se aruncase într-un pat. Înainte de-a adormi, se întrebase: „Unde o fi? Că doar n-a ieşit să se plimbe de una singură…” Spre dimineaţa, se trezise brusc: Cineva se oprise în faţa uşii. Ridicându-se în capătul oaselor, observase că patul de alături e neatins. Afară mijeau zorii. Vocile, uşor îngroşate, care se auzeau prin pereţii subţiri, o făcuseră să-şi spună: „dragii mei colegi tot mai chefuiesc”. Uşa izbită pe neaşteptate, adusese în raza ei vizuală silueta unui tânăr al cărui chip nu arăta prea grozav. Înţepenit de gerul de afară, cu privirea cotrobăitoare, i se adresează:
– Aveţi un somn greu. Cum de nu v-aţi trezit până acum? Anisia, buimacă încă de somn, ripostează nu prea prietenos:
– De ce trebuia să mă trezesc? Ca să te văd pe dumneata? Nu ţi-a spus nimeni până acum că nu se intră aşa, dând buzna, într-o cameră?
– Scuze… Treceţi în camera de alături.
Tânărul avea în vorbire siguranţa omului obişnuit ca interlocutorul să i se supună. Anisia ar fi dorit să ceară explicaţii, dar, văzându-l palid şi de neclintit, bănuindu-i efortul depus pentru a-şi masca oboseala, renunţase.
Noaptea îşi strângea ultimele valuri de întuneric, pierzându-se sau diluându-se în galbenul auriu al dimineţii. Agitaţia, neastâmpărul celor care îşi petrecuseră noaptea aici, o făcuseră pe Anisia să se simtă străbătută de o senzaţie ciudată, un fel de tensiune neaşteptată care vibra, trezindu-i, adunându-i totodată senzaţiile într-un buchet. În camera în care fusese invitată se aflau colegii ei, cabanierul, o femeie încă tânără şi un bărbat pe care nu-l văzuse de cu seară.
– Sunteţi cu grupul? o întreabă bărbatul necunoscut.
– Cine, eu?
– Da, dumneata!
– Da…
– La ce oră aţi urcat în cameră?
– Nu ştiu… nu am ceas…
– Cine mai era în cameră?
–Nimeni…
– Nu vi s-a părut ciudat că, asistenta nu se afla acolo?
– Ba da, dar eram prea obosită şi am adormit imediat…
– Nu v-a trezit nici un fel de zgomot?
– Nu.
Cineva tulburase mersul normal al faptelor şi tinerii stăteau ghemuiţi de spaimă. Din toată veselia de ieri, din vitalitatea debordantă, nu mai rămăsese nimic.
– Ce s-a întâmplat? Întrebase ea. Nimeni nu-i răspunsese. Gândurile circulau amplificate în mintea ei şi nimeni nu venea să o lămurească. Tânărul care năvălise în camera ei, discuta ceva în şoaptă cu bărbatul care-i pusese întrebările. Profitând de acest moment, un coleg o lămurise: „A dispărut asistenta… S-au topit şi «rătăciţii». Se pare că am nimerit în miezul unei afaceri palpitante…”

fragment din romanul Firca Albă, Corina Victoria Sein, 1982

Anunțuri

4 comentarii la “Frica Albă / 3

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s