Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Timişoara mea


Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Dragi prieteni, prin imaginile şi gândurile scriitorilor timişoreni care iubesc oraşul în care trăiesc şi unde îşi desăvârşesc operele lor şi au colaborat la realizarea Albumului Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, am vrut, sper că am şi reuşit, să vă prezint o picătură de iubire pentru frumosul ce ne înconjoară zi de zi. Vă mulţumesc pentru interesul arătat faţă de actul nostru cultural şi, de ce nu, vă invit la Timişoara. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu cât un om se apropie mai mult de sfârşitul toamnei sale, gândurile îi revin spre primăvara trăită. Şi cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul toamnei noastre, sau de începutul iernii, cu atât lumina primăverii, a primăverilor trecute dar nu pierdute, străluceşte mai intens. A fost o copilărie numai aparent ocrotită şi fericită, dar a fost o faptă mare a celor din jurul meu, a părinţilor mei, că mi s-a părut aşa. Abia născut, au început frământările şi neliniştile, agitaţiile şi nesiguranţele, primejdiile şi catastrofele anilor dinainte de război, din timpul războiului, de după 23 August, din ’56. Deci, până ce soarta m-a făcut să plec, în ’59, la 24 de ani, am trăit perioadele cele mai frământate ale vieţii mele, ca şi trei schimbări politice cu consecinţe mari.
Şi totuşi …
Atâtea am primit în toţi aceşti ani, atâtea mi-au încălzit inima, mi-au luminat mintea, mi-au format corpul, m-au învăţat să văd nu numai ce se vede, ci şi ce e în spate, să citesc, să mă exprim!
Timişoara mi-a dat mirosul de tei, Timişoara mi-a dat dragostea pentru natura care nicicând şi niciunde nu a fost mai frumoasă decât la Pădurea Verde – atunci, ca în Parcul Rozelor – atunci, ca la Timiş, cu bicicletele, ori la Ghiroc – atunci, Timişoara mi-a dăruit arena Electrică, cu tribuna de lemn – verde – şi zgura neagră, neagră. Şi arena CFR, cu Reuter şi Ritter, şi a lui Poli, cu Matei şi Andrei Rădulescu. Şi niciodată şi nimeni în lumea asta mare, mare, n-a mai jucat după aceea aşa şi n-a mai încântat pe nimeni aşa.
Nici Opera de Stat, cum îi zicea atunci, cu clădirea şi sala ei plină de mister şi de mistere, cu un stil aşa de unic încât tocmai prin asta e stil. Niciunde, fardul, lipiciul, vopseaua decorurilor, pe scurt, miracolul teatral, nu au fost mai profunde, mai cutremurătoare – mai adevărate, ca la prăbuşirea lui Gogu Vasilescu pe scări, după dispariţia Gildei, în Rogoletto. Nici un Paiaţe, ca în cele cinci seri cu Garbis Zobian, prin anii ’50, înainte de a pleca la Bucureşti şi în lume, nu am mai auzit de atunci şi nu cred că voi mai auzi. Şi nici un Eisenstein mai elegant şi mai prezent decât Traian Nicolau nu am mai apucat.
Şi câte piese de teatru care ne-au format „pe linie”, dar cu unele artistice şi construcţii dramatice, ca ale lui Aurel Baranga sau Al. Mirodan! Şi Leonard Divarius a fost numai unul, ca şi Stroe sau Mircea Cristian, în aer liber, pe estrada teatrului de vară din Parcul Rozelor. Ei ne-au amuzat cum nimeni şi nimic nu m-a amuzat şi nu mă mai amuză. Şi concertele simfonice, duminică dimineaţa, la cinematograful Capitol, devenit apoi „Maxim Gorki”, au fost adevărata sărbătoare de duminică. Şi filme în serie, cu Zoro, ca la cinematograful de vară, nu au mai venit şi nici cinematograf şi filme ca acelea n-au mai fost. Nicăieri în lume dorinţa de a plăcea n-a mai fost tot atât de puternică, ca în acele seri de sâmbătă şi duminică petrecute pe Corso sau pe „Surogat”.
Nici un „firobuz” n-a fost mai larg, mai galben şi mai elegant decât acela care a apărut prin patruzeci şi ceva pe Mihai Viteazul, cu circuitul prin Lahovary.
Şi un tramvai ca „6”, în circuit pe la abator, unde porcii tăiaţi ţipau, pe la fabrica de bere, cu mirosul acela de malţ, şi prin Piaţa Traian, plină de mistere şi de indivizi periculoşi n-am mai apucat.
Şi catedrala mai catedrală ca a noastră nu a mai fost nici o catedrală din lume şi nici o stradă mai îngustă decât Alba Iulia, cu două tramvaie, n-a mai fost alta în lume. Poate doar Mercy utca, tot aici.
Şi cum cânta cantorul Katz, la sinagoga din Cetate, n-a mai cântat nici un cantor în lumea asta mare care e totuşi aşa de mică în comparaţie cu marea, frumoasa, trista şi vesela, plină de viaţă şi de cimitire, plină de prieteni, colegi, mari profesori, mari dascăli, artişti şi cântăreţi, aşa de mică, în comparaţie cu marea mea Timişoara.
Şi când acum, în zilele noastre, mă plimb pe jos sau iarăşi cu „biciclul”, ca pe vremuri, nu sunt trist şi nu caut trecutul pierdut. Mă bucur să văd prin ceea ce se vede şi ceea ce a fost. Chiar dacă la Mecanică nu mai funcţionează cantina, clădirea e tot acolo, iar o inscripţie le spune acelora care nu ştiau că acolo în octombrie 1956 unii, printre care şi eu, au încercat să facă ceea ce după treizeci şi trei de ani alţii au reuşit. După treizeci şi trei de ani. De treizeci şi trei de ori, 365 de zile.

IOAN HOLENDER

5 comentarii la “Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Timişoara mea

  1. Ioane Holender, da-mi voie, sa-ti spun asa!
    Pntruca articolul tau este un veritabil LAUDATIO adus parntilor.
    „A fost o copilărie numai aparent ocrotită şi fericită, dar a fost o faptă mare a celor din jurul meu, a părinţilor mei, că mi s-a parut asa”.
    Citat antologic, as spune.
    Ferice de parintii/Natia care si-au educat astfel copiii, pregatindu-i pt o viata demna!
    Te felicit, si te admir!
    Onu

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s