Adolescenţă suspendată / 10 /


anna1

(…)

Ies pe coridor. Rezemat de tocul uşii, mă aşteaptă Ştefan. Ţine sub braţ manuscrisul Annei. Mi se pare straniu să aibă asupra lui un bun al Annei. Fără să vreau, cu o mişcare abia perceptibilă, întind mâna într-un gest imperativ de cerere. Undeva, foarte aproape, simt o prezenţă stranie. Senzaţia îmi este şi nu-mi este străină. E ca şi atunci când, copii fiind, Anna se furişa în vreun colţ, de unde mă urmărea cu priviri iscoditoare, priviri care scoteau la suprafaţă tot ce era mai rău din caracterul meu. Totul se termina atunci cu o ceartă, cu multe reproşuri. Deşi retrăiesc acele sentimente cu o teribilă acuitate, mă desprind cu uşurinţă din plasa lor, lăsându-mă în voia unor emoţii teribile. Ca şi atunci, demult, mă simt urmărită de privirea iscoditoare a surorii mele, numai că, de această dată, efectul asupra mea este altul: o simt foarte aproape de mine, o simt ocrotitoare. Îi simt respiraţia, căldura şi privirea. Aproape că-mi aud numele rostit de ea, cu dragoste, cu împăcată scuză şi mă trezesc prinsă într-o mare de bunătate, într-un mod de viaţă pe care l-am tot visat şi pe care, iată, acum îl pot defini.
Simt că mă scufund într-un lac cu unde ademenitoare. Nu vreau să mă pierd în noianul de închipuiri, dar vreau să rămân aproape de Anna. Şi cum aş putea să o fac mai bine, decât încercând să vorbesc despre ea cu un prieten al ei? Aşa că spun:
– A adormit…
– E foarte bine! Curând o vor duce din nou în sala de operaţii.
– Înseamnă că…
Nu am curajul să materializez prin cuvinte presimţirea sumbră, ce mi se imprimă, ca un fier roşu, în gând.
– O va opera un neurochirurg renumit. A fost chemat de la Cluj, mă informează Ştefan.
– Mama o fi ştiind?
– Chiar acum se află în cabinetul profesorului.

Un semnal sonor, un bec atârnat deasupra uşii de la intrarea în rezerva din care abia ieşisem, clipeşte des, cu intermitenţă: se aprinde, se stinge, iar se aprinde.
Studiez culoarul lung, alb, cu ferestre mari ca nişte vitralii părăsite, văduvite de elementele monumentale, chipurile de sfinţii albi, siluete de oameni simpli sau de eroi angajaţi în luptă cu vreun animal fabulos. Totul pare să împietrească. Siluetele ce umpleau spaţiul dintre mine şi vitralii rămân imobile, în cele mai ciudate poziţii: paşi pe jumătate făcuţi, rostiri retezate.
Un zgomot înfundat mă obligă să-mi duc palma în dreptul plexului.
Peste toate acestea, venea plutind, spre mine fără să lase impresia că mă vede, Anna. Are mâna dreaptă întinsă, într-un gest ca al lui Moise, arătând undeva, peste capul meu, peste Ştefan. În urma ei, siluetele împietrite preţ de câteva clipe, îşi revin, se mişcă rapid, ştergând linia pe care o trasa braţul întins al Annei. Sora mea trece pe lângă mine fără să mă vadă. Curând dispare.
Aerul ce bântuie pe culoarul supraîncălzit pare tremurător. Am impresia că oamenii se ridică drept, ameninţând să spulbere vitraliile şi să se ridice spre cerul azuriu.
Doamne, sunt atât de speriată!

Mă întorc lângă Anna.
Zace cu ochii închişi, albă, inertă. Intru în panică. Prind şnurul la capătul căruia se află un buton de sonerie şi apăs cu disperare. Înainte de a mă lăsa ridicată pe sus de o asistentă, văd pe monitorul aparatului, care supraveghea funcţiile vitale ale Annei, cum scade amploarea liniilor luminoase.
– De ce? De ce acum?
Ştefan mă ia în braţe, obligându-mă să mă retrag.
În jur, agitaţie. Se intră, se iese, iar se intră pe uşa prin care eu fusese scoasă cu forţa.
Aud cum cineva aleargă pe culoar. Paşii mi se par cunoscuţi. Mă desprind din braţele lui Ştefan. O văd venind, ca o furtună, pe mama. Trece pe lângă mine fără să mă vadă.
Ştefan cheamă o asistentă şi o roagă să mă conducă până la rezerva unde tata, la rândul lui, se lupta pentru viaţă.
– O să fie bine! mă asigură el.
Eu ştiu că nu va fi aşa.

Când afli că cineva drag moare, parcă se opreşte timpul, apoi ceasul bate tic-tacul şi o iei de la început. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein,

Anunțuri

Un comentariu la “Adolescenţă suspendată / 10 /

  1. „cu o mişcare abia perceptibilă, întind mâna într-un gest imperativ de cerere.”
    Uneori, cuvintele in functie de maiestria auorului,au o viata diferita de cea comuna.
    Parca zambesc, se incrunta, solicita imperios.
    In expresia din ghilimele, parca o vad pe Deea, intr-un gest imperios, pentru restituirea manuscrisului Anei.
    Numai o personalitate puternica, un caracter ferm, bine conturat genetic. poate avea o asemenea impetuozitate.
    Pentru o clipa, am avut senzatia ca mi-as dori sa am ceva din grandoarea fortei ei morale, m-am simtit placut coplesit de personalitatea ei proteguitoare.
    Expresii simbolice destinate calitatii frumosului din om.
    Admirabil, nu m-as mai opri.
    Onu

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s