Adolescenţă suspendată / 8 /


ad7

(…)

Îmi simt ochii în pragul lacrimilor. Înţeleg că se petrecea un lucru pe care, cu emoţia şi spaima mea, nu sunt capabilă să-l ţin sub control: nevoia de a-mi lăsa capul pe umărul cuiva.
Oare, în acest moment, când toată familia mea, sau aproape toată, zace pe paturi de spital, este potrivit să trăiesc acest sentiment, să descopăr noi feţe, noi aspecte ale vieţii?

„Sentimentele nu pot fi închise ca un robinet.”
Nimic nu se întâmplă pentru că aşa vrem noi.

Rezist primului impuls de a-mi retrage mâna de sub palma lui Matei, şi răspund:
– Nu, ascultă-mă tu pe mine; voi aţi apărut în viaţa mea, în urmă cu mai puţin de o zi, într-un mod care mă obligă să mă gândesc la miracol. Cu toate acestea îmi este greu să accept ajutorul vostru, complicându-vă viaţa…
– Fii serioasă. Nouă ne convine…
„– Doamne, ce resurse are viaţa şi ce organizare perfectă: pentru fiecare dintre noi, are o variantă!
Eu sunt cea care a rostit aceste cuvinte?
Se pare că da, luând în consideraţie felul în care Matei şi Ştefan mă priveau.
Mă simt de parcă mă pregătesc să sar în gol.
Hotărăsc să pun capăt sentimentului de disconfort.
Pentru început ar trebui să mă întorc în salon, lângă tata. Cum să plec fără să par nepoliticoasă sau nerecunoscătoare faţă de Matei şi Ştefan?
Neprevăzutul mă ajută.
O asistentă intră în bar şi mătură încăperea cu o privire ageră. Ochii ei de un albastru diluat, neobişnuit de vii, se opresc asupra noastră. Fac un mic semn cu mâna şi se apropie.
– Deea?
Surprinsă, răspund precipitat:
– Da…
Mă ghemuiesc în scaun şi încerc să ghicesc motivul pentru care sunt căutată. Încerc, este un fel de a spune. De fapt mă tem că vestea nu va fi din cele mai bune…
– Anna vrea să te vadă.
– Asta înseamnă că…
– Domnule Ştefan, rugămintea Annei e să o însoţiţi pe Deea, intervine asistenta, nelăsându-mă să termin întrebarea.
Câteva clipe ezit să dau curs invitaţiei.
– Deea, totul va fi bine şi nu uita că suntem alături de tine, mă încurajează Matei, strângându-i mâna cu delicateţe.
Împing brusc scaunul în spate şi mă ridic. Acelaşi lucru îl fac şi cei doi bărbaţi. Vreau să le mulţumesc pentru încercarea lor de a mă scoate cumva din amorţeala în care mă aduseseră neodihna şi îngrijorarea. Privirile îmi cad pe copia romanului Annei şi spun:
– Pot să… restul cuvintelor le înghit cu un spasm, nu-mi recunosc vocea. Ştefan ia dosarul şi mi-l întinde fără un cuvânt. Îl răsplătesc cu un zâmbet chinuit.

ad4

Plec spre sala de reanimare, însoţită de Ştefan. Holurile lungi sunt animate de personalul medical. Peste tot zumzăie zgomotul aparatelor de purificare a aerului.
Medici, asistenţi circulă în toate direcţiile; îmbrăcaţi în alb, purtând mape mari sub braţ, formează un fel de procesiune.
Din când în când, prin învelişul de tăcere ce însoţeşte paşii ca de pâslă cu care procesiunea înaintează, străbate ecoul înfundat al strigătelor disperate născute din suferinţă. Fiecare sunet care ajunge la mine îmi produce tresăriri şi o durere ascuţită îmi fulgeră pieptul. Ştefan îmi prinde braţul stâng, atrăgându-mi atenţia că am ajuns.
– Eşti bine?
– Mă simt fără suflu şi substanţă, de parcă aş fi doar o siluetă desenată de mâna nesigură a unui copil.
– Curaj! Anna are nevoie de tine.

ad5

Ignorăm anunţul lipit pe uşă care interzice intrarea persoanelor civile. Intrăm. În primul moment nu mă pot orienta. Mi se pare că intrasem într-o încăpere unde respiraţia nu poate să se producă în mod natural; este dirijată. Impresia nu este în totalitate falsă, dacă iau în considerare asistentele care urmăresc îndeaproape şi permanent ecranele uriaşe care redau cu fidelitate semnele vitale ale pacienţilor.
După ce trec în revistă camera albă, austeră, o descopăr pe sora mea într-un pat aşezat într-o poziţie înclinată, acoperită cu o pătură albă. E palidă şi frumoasă. Obosită. Cu toate acestea, o lumină calmă îi destinde fiecare trăsătură a chipului. Pleoapele lăsate pe jumătate peste globii oculari, nu pot să stăvilească strălucirea ce-şi are izvorul în adâncul fiinţei, o strălucire ce nu poate fi contrafăcută.
Sunt depăşită de sentimentele mele de dragoste, de îngrijorare, de teamă, de neputinţă. Peste tot acest amestec, simt cum creşte un soi de speranţă disperată şi mă agăţ de un gând fragil: „Întotdeauna, în orice situaţie, chiar atunci când nu mai crezi în răsturnări spectaculoase, în miracole, ai la îndemână o mulţime de soluţii. Cel puţin o dată în viaţă eşti pus în postura de a alege o variantă. Depinde de tine, de modul şi rapiditatea cu care acţionezi, de cât eşti de pregătit şi de dispus să iei decizii existenţiale, de cât de mult îţi permiţi, o permite, în ultimă instanţă, pregătirea ta, să abordezi exerciţiul pur al liberei voinţe: să înveţi rapid lecţia prin care dorinţa devine faptă, să ai gesturi precise, aidoma profesioniştilor. Poţi învăţa să supravieţuieşti aşa cum înveţi, dacă vrei să fii pilot pe cele mai sofisticate aparate de zbor, să decolezi, să aterizezi, sau să te şi prăbuşeşti. Alegerea este întotdeauna a ta.”
Cu siguranţă, tulburarea pe care o încerc este un obstacol ce stă în faţa îndatoririlor şi dorinţei mele de a uşura suferinţa Annei, de a-i da un imbold, o motivaţie pentru care ea să se lupte, alături de mine, pentru a învinge, pentru a depăşi momentul nefast şi starea în care se află.

– Deea! mă strigă, cu voce blândă, sora mea.
– Sunt aici…
– Ştiu. Îmi pare rău pentru modul în care a decurs ultima noastră întâlnire…
– Uită! Poţi să spui ce ţi s-a întâmplat?
Anna abordează un zâmbet chinuit.
– Nimic mai mult decât mi-a fost scris, decât merit.
– Hei, ai grijă cum vorbeşti! Ştii bine că „destinul nu premiază şi nu pedepseşte pe nimeni”…
– Serios? Deea, semeni cu mama mai mult decât vreţi voi să recunoaşteţi: serviţi şi vă hrăniţi cu citate la orice oră, în orice ocazie…
– Cum zici tu! Culeg de pretutindeni, de la oricine, informaţii, iau seama la ce li se întâmplă altora şi aleg ce cred eu că mi se potriveşte. Până acum, am tot navigat pe valurile informaţionale, pragmatice, le-aş zice. Există un drum pe care nu l-am explorat deloc: cel al dragostei. Nu mi s-a părut mine că a sosit timpul… Dar, de câteva ore, îmi dă târcoale un pui, un puiuţ, de… ceva nedefinit. Să fie vorba de ceea ce i se spune dragoste?
Anna mă priveşte cu ochii ei mari, expresivi.
– Află singură! Dragostea este şi pentru mine o problemă. Nici nu poate să fie altfel. Mi-a fost scris – cred că una dintre ursitoarele mele a decis să fie aşa şi nu altfel – să apar în faţa bărbaţilor cu garda jos… pot să fiu oricând atacată… ei, bărbaţii, apar în viaţa mea din senin şi când se înfiripă dragostea şi cum se înfiripă destul de des, povestea repetată mă secătuieşte. Dacă am fost sau nu vreodată îndrăgostită, nu ştiu, cu siguranţă însă trăiesc veşnic sub semne sigure: golul în stomac, durerea din inimă care-mi aţâţă nevoia de căldură, de mângâiere; şi caut şi caut, caut sprijinul altei fiinţe… Eu numesc toate astea nevoia de iubire pe care, de când mă ştiu, o tot caut şi când o găsesc o refuz…
– Ce trebuie să înţeleg?
– Nimic sau totul! În ceea ce mă priveşte, încerc să restitui ceva, dar tu niciodată nu iei şi nu pui o întrebare fără să o răstălmăceşti şi fără să o foloseşti împotriva cuiva.
Anna dă semne de oboseală. În ochii mari, invadaţi de o ceaţă transparentă, pâlpâie o lumină tragică, aşa, ca un strigăt de ajutor, ca un geamăt de spaimă. Nu trebuie să o las pradă nălucilor care cu siguranţă se zbenguie, se grăbesc, să o ia în puterea lor. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Un comentariu la “Adolescenţă suspendată / 8 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s