Adolescenţă suspendată / 7 /


Această prezentare necesită JavaScript.

Îmi simt degetele amorţite ca şi cum într-un efort disperat am prins cu ele un capăt de frânghie care mă ţine suspendată peste o gură de fântână.
Aş spune că durerea, în acest caz, este salvatoare.

Nu mai sunt singură în bar.
Femei şi bărbaţi aşteaptă răbdători să le vină rândul pentru a trece prin faţa bufetului, alegându-şi cu grijă, după un anume tipic, felurile de mâncare, apoi, cu tăvile încărcate se risipesc la mesele primitoare. Uitându-mă la ei – nu am mâncat aproape nimic de ieri de la prânz – mă copleşeşte foamea şi, cum ştiu că voi petrece un timp în spital, îmi propun să iau măcar un sandviş cu şuncă şi un pahar cu suc şi, din nou, aşa cum se întâmplă întotdeauna când tragedia unor evenimente personale schimbă schema emoţională a lucrurilor, văd oamenii cu alţi ochi; le cercetez înfăţişarea cu interesul unui cercetător care abia a descoperit că pe masa lui de studiu tocmai au năvălit o serie de personaje de care nu ştie mai nimic.
Iată, la doi paşi de masa mea se află o mulţime de oameni, formând împreună o colectivitate, fiecare membru al ei este cufundat în rezolvarea unor probleme profesionale, îndoieli sau certitudini care, părerea mea, nu sunt individuale. O tânără, după ce pune tava pe masă, uită de ea şi se afundă în lectura unei reviste. La o altă masă, doi bărbaţi discută aprins despre nu ştiu ce tehnică medicală de ultimă generaţie, o femeie soarbe din cafea cu ochii pe ceas. Cu toţii au un aer de nobleţe. Banalul bufet, prin prezenţa lor, devine un spaţiu sofisticat, cu accente aristocratice; o lume care mă atrage… Ştiu de ce. În mâinile lor, în priceperea lor, stau vieţile alor mei. Continui să simt tresăriri de spaimă, de panică la gândul că tata, Anna mai sunt încă în pericol de moarte. Întorc acest gând în minte, în toate felurile, în toate direcţiile, ca un prizonier care cu ultimele puteri dărâmă uşile ce-l împiedică să evadeze, încercând să pună capăt situaţii care s-ar putea să se sfârşească rău.

– Eşti încă aici?
Recunosc vocea: e a lui Ştefan.
– Cât e ora?
– E trecut de zece…
Lumea se clatină. Acesta este sentimentul ce mă încearcă.
Mă simt ca un ecran opac. Cuvintele nu-mi sar în ajutor, nici măcar cele banale şi lipsite de sens. Fac un efort şi îngân:
– Nu prea mă simt în largul meu…
– Ai suficiente motive. Uite, ce-ţi propun: Matei te duce acasă, te odihneşti câteva ore şi apoi revii, da? Eu rămân lângă Anna, iar mama ta o să stea cu tatăl tău. E bine?
– Nu! Mama e vulnerabilă, nu poate face faţă situaţiei…
– Atunci nu te las să pleci până nu mănânci ceva. Nu admit vreun refuz.
Înainte de a găsi energia necesară să mă opun, mă trezesc împinsă uşor în scaunul din care abia mă ridicasem.
În sinea mea mă revolt. Cineva, un necunoscut, la urma urmei, vrea să instituie un anume control asupra vieţii mele.
– Ştiu ce gândeşti. Vrei să mă trimiţi la plimbare.
Mă surprinde şi-mi câştigă pe loc simpatia.
– Nu aşa de direct, dar recunosc; nu-mi plac deloc persoanele „băgăcioase”, chiar dacă o fac cu bune intenţii…
– Ai nevoie de ajutor, nu doar de intenţii bune! Ai încredere în mine şi lasă-mă să te ajut.
– De ce aş face-o?
– Din cel puţin două motive: eşti o fată inteligentă şi pentru că eşti sora Annei.
Anna!
Întind mâna şi trag lângă mine filele de roman citite, cu gândul să le păstrez. Am oare dreptul? Simt o ameţeală bruscă, apoi o stare de greaţă.
– S-a întâmplat ceva?
– Nu… Ba da. Mă simt vinovată că am citit câteva pagini din romanul Annei fără să am permisiunea ei…
– Nu fi copilă! Te asigur că primul exemplar, primul ei autograf ar fi plecat spre tine. Sora ta te iubeşte, te preţuieşte… Ea spune că nu cunoaşte altă persoană cu care ar fi vrut să discute, să imagineze acest roman în afară de tine.
– Vrei să te cred? Ea nu iubeşte pe nimeni, nu are nevoie de nimeni. Se consideră cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea căreia i se cuvine totul fără să dea nimic… De preţuit, ce să mai vorbim, în viziunea ei sunt o adolescentă cu ifose de om matur care ar trebui trimisă la reeducare… Eu cred că mă urăşte şi tare aş vrea să ştiu de ce…
– Aşa crezi tu? Anna te urăşte? O judeci greşit…
– Iartă-mă, crezi cu adevărat că a simţit nevoia, în timp ce elabora romanul, să mă consulte? Stai, o iau razna, presupun că munca în laboratorul de creaţie al unui scriitor nu este loc pentru doi. Sau mă înşel?
– Da! Te înşeli, într-o privinţă; un scriitor, în anumite perioade, are acea chemare misterioasă specifică pustnicilor, dar se deosebeşte foarte mult de ceea ce se cheamă a fi un singuratic.
– Sunt de acord! Anna nu are vocaţie pentru o viaţă retrasă, dimpotrivă, adoră să fie înconjurată de lume, cu cât mai numeroasă, cu cât mai ipocrită, mai ciudată, cu cât mai iresponsabilă, cu atât mai bine… Scuză-mă, eşti printre cei care alcătuiesc lumea ei, nu vreau să…
– Anna este o fată care detestă să se culce la ora zece, să se ridice din pat la ora x, să intre în ritmul impus de o anumită turmă; ea vrea să salute răsăritul, să însoţească soarele până în asfinţit, să se întoarcă printre ai ei la braţ cu luna, să strige, să facă salturi periculoase, să iubească, să fie iubită şi adorată, să trăiască intens… Într-o zi o să discutăm despre relaţia mea cu Anna, despre relaţia Annei cu lumea.
– Se pare că o cunoşti bine, poate mai bine decât mine. Sunt un pic geloasă. Păcătuiesc?
– Gelozia nu e cel mai malefic sentiment uman, el poate fi chiar constructiv. Unii dintre noi avem nevoie să ni se servească câte o mică porţie de gelozie, aşa, pentru a fi stimulaţi. Un om gelos peste o anumită limită este un om extrem de nefericit, de nesigur pe propriile lui sentimente, calităţi…

Cu toate că mi-a trecut oboseala, starea mea este încă una de inconfort. Mă tem că nu am capacitatea de a recepta aşa cum se cuvine discursul lui Ştefan. Nu vreau să fiu nepoliticoasă, nu ştiu cum să schimb discuţia spre un teren mai accesibil mie. Primesc ajutor din partea chelnăriţei care pune pe masă, în faţa mea, o farfurie din care se ridicau aburi:
– Hrăneşte-te! Plăteşti dublu dacă mă obligi să arunc friptura asta, aşa cum am făcut cu omleta pregătită de mânuţele mele. O.K.?
– N-am făcut eu comanda…
– Corect! Eu ştiu cum e să-ţi fie foame şi tu chiar ai o figură de fată hămesită.
– Hei, cine te crezi? Mama?
– Nu! Am însă nevoie de un salariu şi nu-l pot câştiga dacă în bufetul acesta poposesc lingavi ca tine. O.K.? Domnul serveşte ceva?
– Da, răspunde Ştefan repede, parcă intimidat de felul de a fi al ospătăriţei, o cafea.
– Energică fată! remarcă Ştefan.
Mănânc fără poftă.
Ştefan soarbe cafeaua într-un fel în care mă irită: cu o imensă plăcere.
– Cum e cafeaua?
– Acceptabilă! Uite-le pe Matei. Ai noutăţi?
Tânărul face un mic semn: da! Trece pe la bar şi revine cu o sticlă de suc. Îl privesc. Nu pun vreo întrebare. Mă tem de răspunsul pe care l-aş putea primi.
– Tatăl tău, teoretic a ieşit din comă, doctorul e optimist…
– Anna?
Matei nu răspunde. Nu insist, dar intru în panică.
– Nepoate, Deea a stat de veghe toată noaptea. O duci acasă…
– Mulţumesc, rămân! răspund eu ritos.
– Trebuie! Bunica ta va sosi peste câteva ore şi cineva trebuie să-i deschidă uşa.
– O să mă duc la gară.
– Nu! O aştepţi acasă.
– Cine a anunţat-o?
– Eu, la dorinţa mamei tale.
Un gând, ca un fulger cu efect devastator, îmi străbate mintea: cei doi bărbaţi, nişte străini, ne ajută, fac ceea ce eu nu sunt în stare: iau decizii. E ciudat. Unde sunt prietenii noştri? Care prieteni? De multă vreme familia mea nu mai are ceea ce se cheamă viaţă socială şi, din câte ştiu, o prietenie necultivată moare. Doamne, e cumplit…
– Deea, mă asculţi?
Matei îşi pusese palma lui mare peste mâna mea.

(…)

fragment din romanul Adolescenţă susprendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Un comentariu la “Adolescenţă suspendată / 7 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s