Adolescenţă suspendată / 6 /


frezii5

(…)

Sunt singură, din nou singură la o masă, sub o fereastră de unde pot vedea o părticică din oraşul meu.
Sunt cu adevărat singură.
Nici ţipenie de om în jur. Până şi ospătăriţele s-au retras undeva, acolo unde se simt, probabil, la adăpost.
Anna, sora mea, prin scrierea unei cărţi, încearcă oare să se înţeleagă pe sine, să-şi legitimeze într-un fel existenţa?
Mă uit cu respect, cu teamă la teancul de file de hârtie acoperite cu semne ce mi se par a fi păsări gata să-şi ia zborul.
Degetele-mi febrile, tremurânde, deschid coperta. Undeva, în partea de sus a primei pagini, citesc:
„Sunt una dintre voi. Nu uitaţi…”
Întorc pagina: un nume – Casandra Cerna – Casandra e prenumele bunicii, iar Cerna este satul în care s-a născut mama… De ce a ales să scrie sub adăpostul unui pseudonim? Îşi caută identitatea? Posibil. Iar eu nu o cunosc deloc.
Închid repede şi cu violenţă copertele dosarului şi mă întreb: Am oare dreptul de a viola intimitatea gândurilor surorii mele, ţinând cont că ea a ţinut secretă scrierea acestui roman?
Se pare că am tot dreptul din lume şi am să profit de acesta.
Ţin câteva clipe dosarul între palmele mele, apoi las să se deschidă la întâmplare. E târziu. Amân lectura.

Prin fereastra deschisă se năpusteşte o boare de aer rece, aducându-mi o stare de inconfort fizic.
Mă simt ca şi cum m-aş afla pe un pinten de munte, unde stăpân este vântul. Instinctiv, îmi adun umerii în faţă şi-i prind cu palmele. Prin acest gest, cred eu, mă apăr de agresiune…
Agresiune? Sau, pur şi simplu, mă agăţ de un banal pui de vânt pentru a pune capăt lecturii romanului – după spusele lui Ştefan – scris de Anna?
Nu sunt sigură.
Tot ce simt acum este o nevoie teribilă de reculegere.
Îmi este frică să nu mă podidească plânsul.
Lacrimile-mi împăienjenesc privirea în timp ce o apăsare teribilă se aşază temeinic de-a lungul spinării, împovorându-mă cu teribila povară a violatorului de secrete.
Dacă Anna a fi dorit ca noi, familia, să fim puşi la curent cu preocuparea ei, ar fi găsit un moment prielnic, ar fi găsit forţa necesară s-o facă, dar nu a făcut-o.
Aşa a hotărât ea; să nu vorbească.
Aşa stau lucrurile şi ele nu pot fi altfel orânduite.
În stilul ei inconfundabil, şi-a luat în serios un rol; acela ce cumulează mai multe funcţii, printre care pe cea de victimă, pe cea de justiţiar, dar şi pe cea de protector, le-a plasat undeva la îndemână de unde, până în acest moment, le-a mânuit iscusit. Rămâne de văzut dacă şi în folosul cuiva, în speţă al ei…
Nu pot să nu mă întreb: ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu lumea, dar mai ales ce se întâmplă cu Anna?
Întrebări pot pune la infinit.
Problema rămâne!
Îmi propune, de îndată ce ne vom întoarce acasă, să fac ceea ce nu am făcut până astăzi: să accept, să provoc dacă e cazul, acel gen de comunicare benefic pentru toată lumea…
… „toată lumea, benefic…”
Cine mă cred?
Rămâne de văzut dacă, răspunsul aflat va egala cândva, clipele de nesiguranţă, de luptă cu mine însămi sau îmi va înlesni cufundarea în vreun alt noian de interogaţii, eterne, partenere ce nu cunosc, aşa cum nici eu nu cunosc, repausul.
Mă simt antrenată într-o cursă – ar putea să fie şi ea eternă – de-a curmezişul rânduielilor, făcând eforturi să mă conving că perpetua alergare valorează cel puţin cât nişte ochi recunoscători, sau câteva gesturi protectoare…
Da!
Rămâne de văzut…
Până atunci viabilă este doar certitudinea că de aproape o zi şi o noapte am fost proiectată într-un alt fel de lume: a suferinţei.
Un loc de unde în orice clipă se pot amplifica până la dramatic situaţii, se pot produce miracole şi toate acestea în vreme ce afară, doar la câţiva metri, apa într-o fântână arteziană susură sub imperiul nu ştiu cărei legi fizice, sfidează imensitatea şi desenează arabescuri fără să-i pese că imaterialele contururi dispar înainte de a se fi definit cu adevărat. În imediata apropiere a acestei risipe de inconştientă activitate diurnă, o tufă de trandafiri expulzează prisosul de parfum ce însoţeşte susurul fântânii. Uniunea lor atrage ca un magnet trecătorii care, seduşi, se poziţionează cât mai aproape de sursă, aşezându-se pe marginea de piatră a fântânii şi, după câteva clipe de admiraţie sau de derută, deşi nu se cunosc între ei, încep să sporovăiască.
Sunt tentată să le tulbur plăcerea, strigându-le: ei bine, oameni buni, ce se întâmplă?
N-am s-o fac.
Sunt sigură că intervenţia mea nu ar opri sub nici un motiv cheful de comunicare al personajelor adunate de întâmplare în acelaşi loc, iar şuvoiul de apă al fântânii arteziene va continua să vorbească şi trandafirii să-şi reverse parfumul… Dar, mai presus de toate, respect intimitatea şi dispreţuiesc actul de intimidare, chiar şi atunci când el este practicat cu blândeţe sau invocându-se buna intenţie.
Conversaţia mea purtată cu mine însămi, pare să fie desprinsă dintr-un manual de comunicare nepractic pentru uzul adolescenţilor cu oareşicare probleme de adaptare socială.
Cine mă cred?
Cine sunt!
Răspunsu-mi are toate elementele pentru a fi încadrat în categoria deciziilor şi nu e corect.
Rămân mai departe pe scaunul incomod, la masa de sub fereastră, cu mâinile aşezate, ca un scut, peste paginile necitite încă şi vor mai rămâne aşa o vreme, pentru că sunt derutată, sunt obosită şi nu am sub control toate firele teribilei întâmplări. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein,  2005

Anunțuri

Un comentariu la “Adolescenţă suspendată / 6 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s