Şi dragostea ucide / 30 /


duminica

Întovărăşit de amintirea acelei nopţi, Dragoş puse piciorul pe pragul pavilionului. Înainte de a apăsa pe clanţă, se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă în casă. Decise însă că avea nevoie să arunce o privire peste lucrurile care aparţinuseră Marinei. Intră. Pavilionul era o încăpere lungă, bogată în accesorii al căror stil amintea de casele de la munte. Decoraţii în lemn înfrumuseţau o cornişă din care se înălţa tavanul ondulat, acoperit cu grinzi având formele răsucite şi rotunde ale mestecenilor tineri. Pardoseala, un mozaic verzui, era umedă şi friguroasă. Aşa a vrut Marina. Obiectele se distingeau greu. Văzu pe peretele dinspre apus fereastra aproape rotundă, ţesută într-o încrengătură densă ca nuielele de alun prin care năvălea nestingherită bezna nopţii.
Răsuci întrerupătorul. O dâră gălbuie părea să adâncească întunericul, apoi lumina inundă totul, intensă, aproape agresivă. O dată risipite umbrele misterioase, obiectele din jur se ofereau privirii în realitatea lor dură. Perdeaua acoperea numai pe jumătate fereastra şi era veche,  carpeta din plus roşu închis, cu ciucuri mari, răsuciţi din mătase azurie, aruncată peste canapeaua îngustă, era lipsită de strălucire. Pe masă zăceau în dezordine albume, reviste, cărţi, calendare vechi, o ceaşcă, un ibric, o cutie metalică, o spirtieră, o oglindă de mână. Puţin mai la dreapta, chiar pe colţ, trona un tablou înfăţişându-l pe Cristos. Un Cristos în mărime naturală; dar în mod ciudat, acest Crist nu avea privirea blândă, îngăduitoare cu care oamenii erau, sunt obişnuiţi, ci o privire plină de mânie ce te înfiora. Dragoş întoarse tabloul cu faţa la perete şi mai trecu o dată cu ochii peste obiecte. Privirea îi zăbovi mai mult pe căminul zidit din cărămida arsă şi se întreba care era rolul lui într-un pavilion de vară. Aşa a vrut Marina!
Reveni lângă vatră, încercă să aprindă un chibrit. Se stinse. Încercă încă o dată. Reuşi, îl duse încet-încet spre grămăjoara de lemne. La lumina flăcării, observa că îi tremura mâna. Se concentra. În sfârşit, focul începu să se înalţe. La început firav, apoi din ce în ce mai lacom, flăcările mistuiau lemnele.
Cu coatele sprijinite pe genunchi, cu privirea fixată în spaţiul mic al vetrei urmărea fascinat cum din jar ţâşneau mii de cerculeţe albe şi violacee: o imagine, redusă ca dimensiune, a ondulaţiilor şi mişcărilor atunci când se produc erupţii în soare. „Poţi admira un astfel de spectacol?” o întrebase cândva pe Marina. Ea îi răspunse citând-o pe George Sand: „De ce nu avem ochii furnicii pentru a admira acest buştean aprins? Cu ce emoţii de oarbă bucurie şi cu ce frenezie de iubit, roiuri mici şi alburii de fluturi vin să se arunce peste flăcări? Lumina şi căldura focului mă ameţesc, mă exaltă… S-ar zice că în mine zace un incendiator… de la foc învăţ lecţia de eternitate…”
Din grămăjoara de lemne nu mai rămăsese nimic. Jarul era acoperit de cenuşă albastră şi roşiatică. Deasupra vetrei, se rotea, ca un fulg, o rămăşiţă de scânteie aprinsă. Dragoş o privea atent. Acea aglomerare de nimic, în fapt, îi aducea în auz un foşnet de mătase şi în faţa ochilor o imagine: părul roşcat şi lung, mirosind a flori de câmp, al Marinei, unduind peste cenuşă fără să o spulbere.
Cărbunii prind a străluci straniu. Îşi simţi trupul cuprins de fierbinţeală. Din mormanul de cenuşă, părea că se ridică şi vine spre el Marina îmbrăcată într-o mantie de flăcări. Vrând să închidă plăsmuirea în adâncul memoriei, coborî pleoapele. Imaginea dispăru. „Să reaprind focul. Marina se întoarce curând …” Strânse în vatră tot ce putea aduna: cărţi, reviste, calendare, tabloul lui Isus, trase canapeaua şi o împinse până sub horn. Smulse perdeaua şi o aruncă peste celelalte lucruri. Scapără un chibrit şi, după ce se uită la el cum se aprinde, îl vârî sub acele obiecte. Scânteile nu întârziară să sară vesele în toate părţile. Le privi o vreme, mirându-se că focul nu arde calm, ordonat, că scoate fum şi împrăştie funingine.
Peste pocniturile seci şi scurte ale focului, auzi un zumzet întretăiat. Era zgomotul unui avion.
În încăpere era o căldură nesănătoasă, aerul cald era nemişcat şi greoi; irespirabil. Din memoria lui ies la suprafaţă alte imagini… era în misiune

duminica5

Locatorul de descoperire a ţintei îşi făcuse datoria. Pe ecran apăruse un punct luminos. Dragoş trecu o privire rapidă peste aparatura de bord, în cască se aud răspicat comenzile:
– Cuplează!…
– Cuplat locatorul de zbor!
Din exterior, fâşii de nori izbeau geamul armat al cabinei, dispărând apoi imediat.
Botul avionului strălucea rece.
Jos, la mii de metri, ningea.
Aeroportul părea învăluit într-un abur alb dens.
Huruind, avionul străbătu ultimii kilometri.
Norocul era de partea lui.
Cerul, acoperit până acum, se însenină. Neînsufleţite, drept în faţa lui pe malul fluviului, se aflau ţintele vizate: o unitate de blindate şi un uriaş rezervor de combustibil. Comandantul escadrilei transmise ordinul său: „Pajura. Pajura, încărcaţi!” Aparatele de zbor coborâseră mult. Zburau razant cu spinarea unui şir de dealuri, neluând în seamă tirul concentrat al artileriei antiaeriene.
Escadrila trecu în zboruri succesive peste ţinte, atacând şi virând, pentru a se întoarce iarăşi şi iarăşi. O bombă căzu eficient şi incendie un rezervor de benzină. Se aprind în lanţ şi alte depozite. Locul devine un rug aprins.
Dragoş se ţinea deoparte. Nu era antrenat în acţiune. Aştepta comanda. Ea veni: „Pajura 5, Pajura 5, e rândul tău. Virează stânga. Foc de distrugere.”
Dragoş ţinea mâna dreaptă pe manşă. Jos se vedea ţinta: o navă. Trase încet manşa. Simţi cum dispozitivul de lansare preluase bomba. Semnalizatoarele clipeau. O emoţie ciudată, inexplicabilă, puse stăpânire pe el. Avionul vibra, scuturat din încheieturi. Îndreptă cu un gest sigur aparatul de zbor spre dreapta. Flacăra, fumul rămaseră mult în stânga, în urma lui. La intervale neregulate, antiaeriana trăgea. Într-un colţ al cerului se ivise conturul nebulos al lunii, o lună parcă şi ea sfârtecată de bombe, iar din partea opusă încercă să-şi facă loc prin negură un vârtej de ninsoare. „Se pare că, în ceasurile grele, şi natura şuieră alături de noi…” Dragoş nu apucă să-şi ducă mai departe gândul. De la sol, porni spre cer o încărcătură de foc care atinse coada avionului. „Trebuie să ajung dincolo, la liniile noastre…”
Avionul luă înălţime. Sub el o lume încremenită de îngheţ, încorsetată de un nesfârşit fuior de nori.
În receptorul, se aud tot mai îngrijorate apelurile comandantului de escadrilă:
„Pajura-5, părăseşte culoarul şi caută un loc de aterizare! Pajura-5, mă auzi? Nu uita că fetele de la Batalionul sanitar organizează un banchet în cinstea noastră. Nu admit nici o absenţă!”
„Fii liniştit, zise Dragoş în sinea lui, …am de gând să mai dorm multe nopţi în patul meu”.
Aparatele de bord funcţionau. Ştia că, în urma lui, cerul e brăzdat de o limbă de foc. În faţă se întindea o pajişte. Împinse încet manşa înainte, mări viteza, avionul se înşuruba în albul cenuşiu al plafonului de nori. Câteva secunde mai târziu se înstăpâni bezna.

sambata1

Dragoş se întoarse greu din incursiunea în trecut. O făcu mai ales sub presiunea unui zgomot exterior. Constată că pe cer treceau avioane. Motoarele lor băteau puternic, ca nişte inimi de cai în efortul de a învinge un urcuş. „Cărăm, cărăm”, păreau să spună ele prin huruitul continuu şi sinistru. Avioanele brăzdau cerul în formaţie de trei, disciplinat şi uluitor de precis. Dacă nu s-ar fi auzit antiaeriana, ai fi zis că treceau peste oraş într-un zbor demonstrativ.
În pavilion, focul se întinsese mult în afara vetrei. Dogoarea lui moale, calmă, era ademenitoare. Se făcuse linişte. Ba nu! Undeva, sus, pe cer, motorul unui avion răpăia într-un fel neliniştitor. Ieşi în parc. Undeva, nu prea departe, pe bolta acum senină, un punct luminos în mişcare. Unul dintre avioane, desprins din formaţie, cobora vertiginos. Un acoperiş se prăbuşi şi noaptea înflori într-o neaşteptată lumină albă.
Dragoş aştepta să audă zgomotul infernal al exploziei, dar ea nu se produse. În schimb auzi sirena lugubră a maşinii pompierilor.
Prins între un trecut pulverizat şi un viitor imprevizibil, el nici nu bănuia, probabil, când vuietul avioanelor reîncepu, că acesta era sfârşitul.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Un comentariu la “Şi dragostea ucide / 30 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s