(…)
Dragoş aduna filele şi le vârî în plic. Strânse tare pleoapele obligându-şi memoria să-i aducă imaginea Marinei, îi apăru într-o elegantă şi simplă rochie, o toaleta de după amiaza, cu bogăţia de bucle roşcate curgându-i în voie pe umeri. O expresie de dragoste duioasă îi stăruie pe chip. Nimic din înfăţişarea ei nu trăda lupta pe care tocmai o purta cu ea însăşi. Imaginea dispăru. Îi urmă alta: Marina înveşmântată într-o rochie din mătase albă, cu garnitură de panglici albastre, desfăcută în faţă ca o vestă purtată fără bluză, culoarea rece a rochiei creând un admirabil contrast cu tenul măsliniu al gâtului şi al obrajilor. Era imaginea ce făcuse o impresie trainică asupra lui şi el ştie că toată viaţa aşa o va închipui.
Se ridică şi traversă încăperea cu gândul să închidă fereastra. Privirea îi căzu pe aleea pietruită care ducea la chioşcul din grădina unde Marina amenajase un plăcut loc de odihnă şi inima i se strânse. Se întoarse şi începu să măsoare camera cu paşi obosiţi. Târziu, se opri în faţa căminului.
O fâşie îngustă din lumina asfinţitului se strecurase în odaie şi părea să fie absorbită de un acvariu paralelipipedic, al cărui unic rost era să ofere un mediu optim unor peştişori exotici; dar, în această seară, pentru câteva clipe, o rază blândă şi rătăcitoare lumina şi învăluia în strălucirea ei lumea acelor fiinţe. Peştişorii îşi deschideau parcă mai mult branhiile, îşi întindeau până la refuz înotătoarele, iar ierburile şi pietricelele de pe fundul acvariului căpătaseră o transparenţă somptuoasă. Sfioasa colonie îşi exercita voioşia.
Era greu de suportat o scenă atât de plină de viaţa. Dragoş îşi scoase halatul de casă, îmbrăcă o haină uşoară şi ieşi.
Dinspre gradină se stârnise un vânticel cald ce pătrundea printre meandrele aleilor cu trandafiri, ajungând până la stratul cu viorele; zefirul încerca să anime arbuştii de leandru şi se întorcea în grabă şuierând uşor şi pierzându-se deasupra oglinzii bazinului de înot. Dragoş traversa peronul larg din faţa casei şi se îndreptă spre pavilionul din mijlocul grădinii.
După furtuna apărută pe neaşteptate şi tot atât de neaşteptat sfârşită, cerul se înseninase prevestind o noapte de o claritate palidă.
Îşi aminti că Marina, în astfel de nopţi, nu dormea niciodată. Se strecura de sub aşternut cu grijă, să nu-l trezească, şi, în cămaşa de noapte, cu picioarele goale, alerga până la bazin, unde, uneori, rămânea cu mâinile adunate pe umeri şi cu privirea pierdută. Alteori îşi scotea din mers cămaşa şi se arunca în apă, înotând până la epuizare, apoi se retrăgea în pavilion, mistuită de propria-i plăcere şi asculta muzică. Fără să se facă simţit, Dragoş o urma de fiecare dată. Nu-i plăcea să o ştie singură, noaptea, în grădină, unde putea pătrunde cu uşurinţă, oricând, un răufăcător. Oare când se furişase ultima oară, pe urmele Marinei?
Poate că noaptea aceea nu fusese atât de calmă, lumina ei rămânând ascunsă în beznă, dar parcă tocmai neclaritatea îi dădea un anume farmec.
*
Marina se vârâse în pat la ora obişnuită şi se adunase în felul ei copilăresc şi caraghios în mijlocul patului, adunându-şi genunchii până la bărbie şi pumnii sub tâmpla dreaptă.
Dragoş ţinea ochii închişi respirând adânc şi regulat.
După o vreme, Marina, sprijinindu-se într-un cot, îl privi atent, asigurându-se că doarme, apoi, cu un gest uşor, ridică o şuviţă de păr căzută pe frunte şi alunecă peste marginile patului. Dragoş auzi deschizându-se uşa de la intrare. După câteva clipe ieşi şi el.
În pavilion ardeau toate becurile, bazinul fiind astfel inundat de lumină. Ascuns după trunchiul unui tei, Dragoş văzu cum Marina, ca într-un ritual, executa mişcări lente, aproape obosite, scoţându-şi cămaşa peste cap, aruncând-o pe un stativ din nuiele împletite. Coborî treptele bazinului înaintând cu oarecare teamă. În clipa în care apa îi ajunse la umeri, se lăsă să cadă. Înotă un timp fără prea mare elan. Curând răsări luna. Atunci se întoarse pe spate şi rămase aşa, aproape nemişcată. Tăcerea fu întreruptă de zgomotul unor paşi cadenţaţi. Trecea o patrulă de noapte. Ca şi cum acel mic zgomot al nopţii i-ar fi luat toată plăcerea, se răsuci şi agăţându-se de marginea bazinului, sări afară. În jurul trupului său înfiorat de plăcerea contactului cu apa, braţele i se închiseră lent, înfăşurându-l ca într-o mantie. Era luminată dintr-o parte de becurile aprinse iar de cealaltă parte de strălucirea lunii. Avea înfăţişare ciudată, ca şi cum ar fi venit dintr-o lungă peregrinare sau s-ar fi aflat într-o aşteptare încordată.
Pe neaşteptate începu să bată un vânticel rece. Marina intră în pavilion.
Dragoş, mânat de o stranie nelinişte, alergă după ea. În semiîntunericul din jur, ardea doar lampa de veghe. O văzu ghemuită în colţul canapelei.
– Marina, o strigă Dragoş.
– Da, murmură ea într-o şoapta speriata.
– Mă tem că ai să răceşti…
Cuprinsă toată de un frison pe care nu şi-l putea stăpâni, se înveli într-un prosop de baie.
– Mă urmăreşti şi nu-mi place!
Deşi reproşul părea să fie sever, în glasul ei nu răzbătea nici dojană, nici supărare.
Părea că o gingăşie ascunsă cu multă iscusinţă în adâncul sufletului ei se trezea şi se făcea desluşită în glasul pe care şi l-ar fi dorit, probabil, aspru.
Veni lângă ea şi o luă în braţe, căutându-i privirea, dar ea întoarse capul.
„Ce să însemne oare?„ se întrebă Dragoş, căutând iarăşi să o aducă mai aproape de el. Marina încercă să se desprindă, apoi îşi vârî mâinile sub prosopul de baie, ca într-un tufiş în care încerca să se ascundă, hotărâtă să stea cât mai departe.
– Doamne, cât eşti de… Marina nu auzi „cum era”, Dragoş se aplecase spre ea. Sânii îi erau striviţi de pieptul lui, gura ei era pe de-a întregul nouă şi caldă. Era a amândurora deopotrivă. Şi unul şi celălalt se căutau cu un fel de uşurare aproape dureroasă: amândoi pătrunseseră în lumea cenuşie şi blândă a unei beţii molatice de oboseală, în care nervii se destindeau grupaţi, asemenea corzilor de pian şi săreau dintr-o dată aşa cum sar seminţele într-un capsulă matură. Nişte trăiri nervoase atât de vulnerabile şi fragile unite cu altele asemănătoare, fără îndoială că, în mod normal, ar trebui să se împletească, să dureze prin ele însele, caz în care ei ar fi putut să se regăsească în faza fericită a iubirii, plini de iluzii frumoase, iluzii cutremurătoare, într-o comuniune a sinelui cu sine, într-o întâlnire în care dincolo de ea nici o alta nu mai avea vreo importanţă.
Pentru Marina drumul era întortocheat şi chiar primejdios: aşa i se părea ei.
– Nu e nimic de făcut, spuse cu o senzaţie de panică, rupând brusc sărutul.
– Marina, ajută-mă să te înţeleg… Afară, deasupra pavilionului se auzi uruitul unui avion, o pată mică de lumină verzuie se întinse pe geam. Avionul zbura jos, foarte jos.
Ochii Marinei erau mari şi străluceau de spaimă.
– Draga mea, nu există nici cel mai mic pericol…
– A, da, uitasem; n-am voie să mă tem, nimic nu mi se poate întâmpla când sunt cu tine, aşa-i? se opri ea speriată de propria-i voce.
– Marina, te implor, spune-mi ce-i cu tine?
– Niciodată să nu trezeşti bezna în zori… recită în şoaptă Marina şi rămase nemişcată, privind fix la ochiul de geam peste care tocmai cobora tremurând o rază albăstruie, difuză, conturându-se într-un desen: un copac cu ramuri strâmbe. Imaginea păru să o impresioneze mult.
– Niciodată să nu trezeşti… Tăcu din nou. Cuvintele i se păreau acum ridicole, deşi o frântură din conştiinţa ei îi spunea că versul era grav, plin de înţelesuri, cald şi duios.
Se strânse la pieptul lui Dragoş.
– Iubito…
Rostise cuvântul cu un fel de rugăminte; simţi însă că acest cuvânt lovise ca un fior trupul Marinei, întrebă:
– Ce-i cu tine? Ajută-mă să înţeleg.
– O, dragul meu, dar tu înţelegi prea bine, exclamă Marina desfăcându-se din braţele lui, am obligaţia de a-i scuti pe alţii de suferinţă. Ştiu ce însemni tu pentru prieteni, pentru familia ta, pentru toţi cei care depind de tine… Şi eu depind de tine, cumplit, teribil şi încântător, nu? Mai ţii minte ce m-ai învăţat? „Dacă ai renunţat la libertate, eşti obligat să evadezi, chiar să tragi chiulul pentru a supravieţui…”
– Marina, eşti obosită sau…
O depărta puţin şi îi ridică bărbia, ea îl privi ţintă cu ochii miraţi.
– Sau te temi să trăieşti?
Marina îşi lipi din nou obrazul de pieptul lui.
– Nu vrei să vorbim?
Ea se desprinse de el şi râse. Un râs straniu. Fugi.
fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 