Şi dragostea ucide / 28 /


amaraciune1

Dragoş hotărî să nu deschidă nici astăzi vreuna din scrisorile sosite cu ultima poştă, aşa că trase sertarul biroului cu intenţia de a le arunca peste cele primite în cursul săptămânii. Erau multe. La început îl uimise numărul mare de cunoscuţi ce ţinuseră să îi aducă aminte că în durerea lui nu era singur. Însă, în mod ciudat, acest gen de solidaritate îi sporea suferinţa. Îi era greu să-şi imagineze că cineva ar fi putut să fie cu adevărat pătruns de ce i se întâmplase lui. Bănuia că cei care se grăbiseră să-i trimită condoleanţe nu erau în stare să deosebească drama petrecută de un spectacol cotidian oarecare, fapta de interpretate şi interpretarea de frazele şablon. Ce ştiau ei despre Marina şi despre el? Nimic. Sau aproape nimic. Atunci de ce, sau poate tocmai de aceea, îl torturau cu vorbele lor înşirate la repezeală pe un petic de hârtie? Se temeau cumva că mintea şi sufletul lui ar fi rămas o clipă goale? Fără imaginea ei?
Să fie lăsat în pace!
El şi umbra Marinei, el şi povara sfântă a durerii.
La capătul acestor gânduri, Dragoş aşeză scrisorile, una câte una, peste maldărul mai vechi. Ultimul plic părea să fie mai greu decât celelalte. Îl reţinu şi aruncă o privire distrată asupra lui. Expeditorul nu-şi trecuse numele la locul cuvenit. Îl întoarse, era destinat Marinei şi, în paranteză, sub numele şi prenumele ei, stătea scris cu litere mari: PETRU DRAGOŞ. Inima îi bătea tare, gata să sară din piept.
Tâmplele îi zvâcneau. O teamă nedefinită, aproape ca o prevestire, puse stăpânire pe el. Se lăsă într-un balansoar. Puse scrisoarea pe genunchi şi, cu vârful degetelor, îşi apăsă pleoapele. Când putu să vadă din nou, privirea îi căzu pe o eşarfă de mătase galbenă înnodată pe unul din braţele balansoarului; eşarfa cu care Marina, atunci când se odihnea, admirând jocul flăcărilor, îşi strângea părul.
Tulburat atinse eşarfa. Spera să regăsească un strop din căldura femeii care o purtase. Simţi doar moliciunea mătăsii.
Cu mână nesigură, deschise plicul. Apucă colţul scrisorii şi citi: „Dragule…” Repetă cuvântul cu voce păstoasă şi zăbavnică şi, o vreme, rămase ca împietrit. Făcu un efort şi reluă lectura.

„Dragule,
Îţi scriu. Aproape că mă tem. Mă tem că nu o să reuşesc să mă exprim aşa cum simt, şi uite că amân. Ascult muzică… Da. Muzica îşi face, ca întotdeauna, datoria. Neliniştea care mă stăpânea, chiar dacă nu s-a topit, acum o pot controla.
Am aprins focul. Nu e stupid? În mijlocul lui iulie! Cred că ţi-am mai spus, dar nu sunt deloc sigură, îmi place focul. Nu pentru căldura sau pentru lumina lui… dar pentru ce atunci? Poate pentru că focul pare să fie cu totul altceva decât viaţa. Viaţa se schimbă lent, iar focul se trece atât de rapid: acum atrage, acum ameninţă cu distrugerea, acum se domoleşte, mocneşte, dispare…
Îmi place focul aprins cu lemne în vatră. Mai ales cel de acum; e calm; stăpânit, normal… Ştii, stă în puterea mea să-l însufleţesc, să-l aţâţ până să ajungă sălbatic. Ar fi de ajuns să vâr vătraiul sub buşteni, să desfund grătarul şi gata: ar deveni tunet, cântec, sabie ucigătoare…
E primejdios să înfrunţi focul.
Scriu, scriu, scriu! Scriu că altfel nu se poate. Atracţia ca un sorb exercitată de această îndeletnicire e tot mai puternică. Doamne, cât de încâlcite îmi sunt gândurile! Dintre toate aceste gânduri, vreau să ţi le împărtăşesc pe cele grave: cele despre război. Războiul e război! De aproape doi ani ele zile totul ţine de acest subiect. Înţelegi, dragule, până unde am ajuns?
Nu ştiu de ce-ţi scriu toate astea… Şi totuşi trebuie! E război! Deşi nu noi l-am inventat, ne aparţine tuturor şi îl ducem cu toţii.
Îţi mai aduci aminte cum era înainte de război? Eu da; cerul deschis, viaţa atrăgătoare, fericirea aproape. Hoinăream, făceam vizite, visam la valurile mării, la partide de tenis, la petreceri de vară… şi, peste noapte, între viaţa noastră şi soare s-a statornicit un nor ca un veşmânt de gheaţă. Lucrurile şi chiar dorinţele noastre şi-au schimbat aspectul, valoarea… Viitorul s-a înceţoşat şi s-a decretat domnia morţii violente. De ce-ţi vorbesc despre lucruri triste?
Pentru că, acum un an eram în gară. Împărţeam ziare şi cărţi poştale într-un tren plin stup cu ostaşi. S-a apropiat de mine un tânăr sublocotenent şi m-a întrebat câţi ani am. I-am spus. „Şi cum e la douăzeci şi cinci de ani?” a vrut el să ştie. „Nemaipomenit!” i-am răspuns. .,Dacă-i aşa, dă-mi adresa. Când o să împlinesc şi eu douăzeci şi cinci de ani o să-ţi scriu dacă şi pentru mine această vârstă va fi nemaipomenită…” După trei luni, am primit o scrisoare de la un camarad al lui: „Locotenentul Stere regretă, nu va şti niciodată cum e viaţa la douăzeci şi cinci de ani.” Înţelegi, dragule?

(…)

Trăiesc o zi de frică? Nu mi se pare mult în raport cu grozăviile ce s-au abătut asupra omenirii … Dacă am lua, cine să ne oprească, toată frica din viaţa noastră, pe cea prezentă, pe cea trecută şi am strânge-o în pumn, sfărâmând-o între degete? Dar n-o facem pentru că sperăm să rămânem printre supravieţuitori… O ştii pe Liza? Tânăra aceea căreia i-am găsit de lucru cu ajutorul Ivonei. Zilele trecute am întâlnit-o pe stradă. Era slabă, abătută… S-a spânzurat ieri. Cumplit, nu-i aşa? Eu cred că de când a început războiul ceea ce se întâmplă grav şi ciudat este oprirea timpului interior. Evenimentele se prăbuşesc în noi ca păsările moarte… Dacă n-ar fi aşa poate ar fi înţeles disperarea Lizei. Trăiesc un sentiment acut de vinovăţie. De ce, îmi reproşez eu, nu m-am oprit să-i vorbesc, să încerc să o încurajez? Era atât de tristă, poate singură, poate… Şi-a pus capăt zilelor pentru că poştaşul care i-a bătut la uşă, în locul cărţii poştale pe care o aştepta de la soţul ei, i-a întins o înştiinţare… Era însărcinată. O condamn pentru gestul ei de laşitate… poate că o şi înţeleg puţin; îşi pierduse interesul faţă de propria-i persoană, legătura cu sine însăşi s-a întrerupt şi s-a trezit sub răceala înfricoşătoare: drama tuturor şi a acestor ani…

(…)

Vai, singurul sentiment puternic ce mă încearcă este un soi de milă; mi-e milă de Liza, de tânărul Stere, de mine… Înclinaţie cronică spre milă? Am citit undeva că ceea ce durează mult capătă dreptul de a se numi cronic; surmenaj cronic, durere cronică… Mila, cred eu, nu poate deveni cronică. Ea poate că nici nu există. Am inventat-o eu pentru a mă pune la adăpost; eu şi conştiinţa mea, sau, mai exact; eu şi neputinţa mea. Uită ultimele rânduri. Uită-le!

(…)

M-am întins la vorbă. Iartă-mă! Pendula a bătut ora cinci. La ora şase ies din tură. Până atunci trebuie să termin scrisoarea. Aşadar…
În fiecare zi îţi scriu o epistolă, dar nu o expediez. Nu vreau să fii îngrijorat din cauza mea, a stărilor mele proaste. Cândva, o să citim toate aceste pagini împreună. Atunci o să fim bătrâni şi infinit mai fericiţi…
Era să uit: ieri a trecut pe la Spital Ivona, a venit să mă vadă. Am vorbit mult cu ea despre tine. Amândouă te iubim.
(…)

Vai, aproape că nu mai am hârtie de scris. Focul s-a stins. Ce ciudat. Focul din vatră pare să moară aşa cum mor oamenii…
O să încerc să-l anim, am nevoie de spectacolul arderii lui…
Sunt atât de ostenită. Oare ce am vrut să-ţi mai scriu? A, da… dar se stinge focul

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Un comentariu la “Şi dragostea ucide / 28 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s