După concert / Jocul ascuns al amintirilor


alexandra

Târziu, după ce respirase pe îndelete din aerul calm, Alexandra zâmbeşte ca şi cum i-ar fi venit în minte o idee hazlie. Se uită o clipă la statuia din marmură neagră care veşnicia hotărât către cer, apoi coboară cele câteva trepte până la bordura, şi ea din marmură neagră, a piscinei. Sălciile o înconjoară precum părţile laterale o sală de concert.
Grăbeşte brusc pasul, de parcă ar fi împins-o cineva. Cineva de care nu se îndura să se depărteze prea mult, dar nici nu putea să-l aştepte, o prezenţă pe care o percepe altfel decât cu văzul. Acel cineva era, de fapt, o voce poruncitoare care se repeta: „Astăzi, şi nu mai târziu, reînvie trecutul, încearcă să-ţi compui imaginile de atunci cât mai clare, poate ai să-ţi dai mai bine seama că femeia care… Astăzi, şi nu mai târziu…”
Era un îndemn categoric, energic şi hotărăşte să i se supună fără nici un fel de împotrivire. Şi, pentru a se linişti, rostea versuri vechi: „Diotima trăieşte ca florile firave iarna / Cu toate că plină de spirit, ea caută soarele mereu. / Dar soarele spiritului, lumea frumoasă, demult a apus / Şi-n întuneric şi frig se zbat şi se ceartă furtuni”.
Cuvintele se topesc în liniştea din jur pentru ca să se întoarcă în ecou şi Alexandrei i se face dor să se aşeze pe iarbă. O face ca şi cum ar simula o aversiune pentru mişcare. Deasupra, un cer static de vară; albastru, imperial. Priveşte fix parcul învăluit în lumina de culoarea mierii a după-amiezei. Vede, de fapt, oraşul într-o superbă agitaţie.
„Cineva ar trebui să-mi spună că iarba este umedă, că nu e înţelept să aştept pasivă flacăra care să schimbe câte ceva în viaţa mea… Deocamdată lucrul cel mai important pe care trebuie să mi-l însuşesc este pasul normal. Fugind, risc să ratez propriile-mi planuri…”
Se ridică, aproape monologând, şi înconjoară piscina. O mireasmă dulce de frunze suia, adiind dinspre sălcii. Cerul era perfect senin şi părea alcătuit din nenumărate priviri cenuşiu-albastre; iar departe, acolo unde se bănuieşte orizontul, se aşternea o fâşie de roşu amestecat, anulând senzaţia stabilă de linişte, de curat.
Alexandra se opri la capătul bazinului, acolo unde apa era adâncă. Ultimele raze de soare, parcă scăpate din greşeală, luceau stins, dând o strălucire metalică întinderii de apă. Curând, o boare, ca o mângâiere, încreţeşte oglinda de apă în care chipul ei pendula. Piscina îşi pierduse înfăţişarea pură, aerul cald trecuse dincolo de sălcii. Dinspre oraş se auzeau tot mai desluşit motoarele maşinilor.
Pe când se pregătea să se întoarcă, un fluture trecu pe lângă tâmpla ei, apoi se înălţă bătând timid din aripi, staţionă preţ de o clipită în aer şi, în sfârşit, se îndreaptă, nu înainte de a executa în mişcarea lui o buclă imensă deasupra fetei îmbrăcată în alb, spre masa răcoroasă ce-l atrăgea ca un magnet.
În spate, la câţiva paşi, se mişca, prudent, cineva.
– Ai şi sosit, Darley?
– Nu destul de la timp cum aş fi vrut.
– Darley, e timpul să plecăm…
O jumătate de oră mai târziu, pe drumul de asfalt, suspendat care se termină la poarta de intrare a aeroportului „Otopeni”, autoturismul lor urca în viteză,  strecurându-se abil printre autovehicule şi opreşte brusc, făcând roţile să scoată un sunet dur şi puternic, de parcă tăiau sticlă.
Darley recepţionează calm privirile pline de reproş ale câtorva trecători care pentru o secundă îşi văzuseră securitatea ameninţată, apoi îşi pune mâinile la ceafă şi se reazimă de spătarul scaunului.
Lângă el, Alexandra. Pleoapele ei perfect netede îi acopereau atât de exact ochii, încât păreau pecetluiţi. Privirea admirativă a tânărului coboară cu intensitate peste trupul fetei. Îi plăcea aşa îndepărtată şi singură. Doar respiraţia abia auzită păstra ceva familiar.
Dintr-o dată îl cuprinse un val de senzaţii: duioşie, jenă şi un pic de ruşine. Alexandra avea acea atitudine lipsită de conştiinţa de sine a unei persoane care se ştie privită. Era ca un bulgăre de lumină plutitoare şi fragilă.
– Alexandra…
– Ce spui, Darley?
– Dormeai?
– Nu. Gândurile-mi erau prea puţine, sau, dimpotrivă, prea multe… însă singurul valoros se învârtea în jurul tău. Am concluzionat că eşti… O.K.! Mă asculţi orbeşte, fără să pui întrebări, nu mă judeci, nu mă alungi, nu mă apropii. Ştii Darley, lângă tine totul miroase a libertate.
Tânărul îşi mişcă buzele a mirare, a uimire. Ea însă deschide portiera şi cu mâna ridicată a poruncă şopteşte:
– Rămâi aici! Sunt angajată într-o cursă, un fel de competiţie psihologică. Rolul principal îmi revine mie şi numai mie, n-am cum să mă plictisesc, n-am cum să mă eschivez, n-am cum să trişez. Şi competiţia pe care mi-am propus-o nu admite coordonatori şi nici suporteri. O.K.?
Tot zbuciumul de peste zi se închidea în această frază ca într-o scoică perfect rotundă.

*
Ţipau nişte porumbei. Coborau şi se înălţau. Pluteau prin aer ca nişte păpuşi susţinute de o sârmă invizibilă, sau se roteau cu graţie şi siguranţă de dansatori în apropierea turnului de control. Alexandra îi aude. Se opreşte înainte de a trece pragul sălii de plecare în cursele externe. Ţipetele, în fapt jucăuşe şi nostalgice, ajung la ea acutizate cu elemente tragice. Au ceva ciudat şi neliniştitor. Un amestec de chemare disperată şi de avertisment. Înfiorată, le admiră mişcările acrobatice şi zâmbeşte trist.
O clipă rămâne într-un gol imens. Se dezmeticeşte şi păşeşte peste prag; superbă, zveltă, dreaptă. Odată cu ea pătrunde şi ultimul val de lumină al zilei. Animaţia conferă acestui spaţiu mare, închis între pereţii de sticlă, un aer de prospeţime. Impresia de grabă, specifică locurilor de unde omul pleacă sau se întoarce, este dominată cu un calm aparent, bine jucat, chiar cu un dram de eleganţă şi nobleţe. Grupurile de oameni închegate la întâmplare sunt pitoreşti şi îmblânzesc atmosfera. Uniformele vameşilor întăresc prin pete de culoare aspectul de mozaic. Din toată gloata, copiii sunt cei mai serioşi. Ei nu se prefac că se simt ca acasă, că proiectata călătorie le-ar fi chiar la îndemână. Ei se simt şi sunt importanţi şi stau la pândă. O pândă în care amestecau deopotrivă curiozitatea şi plăcerea, şi, aşa, pentru nuanţare, un dispreţ suveran faţă de gravitatea simplă a expresiei întipărite pe chipul fetei care le oferea îngheţată.
Doamnele frunzăreau reviste şi, când nu se simţeau observate, aruncau priviri scurte în multele oglinzi care dublau cea mai mare parte a pereţilor dinspre nord.
Apariţia Alexandrei tulbură adunarea, sfărâmând în mii de cioburi calmul cu artă confecţionat. Rochia elegantă, paloarea aristocratică o făceau ireală, ca o zi de primăvară târzie. Suportă fără să tresară examenul la care o supun bărbaţii şi se lasă blând, mângâietor, să alunece printre privirile exigente ale femeilor, care, neavând încotro, acceptă că merită să fie admirată.
Situaţia, deşi măgulitoare, nu-i aduce bucuria şi nici plăcerea pe care o alta le-ar încerca, dimpotrivă, îi sporeşte tensiunea interioară, obligând-o să-şi controleze fiecare gest.
Alexandra se aşază la rând. Ultima. În faţa ei, un bărbat tot întoarce capul cu intenţia vădită de a-i vorbi. Dar cuvintele i se sting pe buze. Parcă după un efort, plătit cu o groază de broboane de sudoare ce-i înfloreau pe obraji, îi face semn să treacă în faţă.
Alexandra îi zâmbeşte. Un surâs dumnezeiesc, şi rămâne nemişcată. În următorul moment, privirea ei devine inexpresivă, parcă atinsă de miopie. Începuse jocul ascuns al amintirilor. De altfel, pentru acest joc venise aici, pentru a regăsi, în şiragul greu al anilor, o frântură de timp petrecut undeva, într-un aeroport, dincolo de culorile patriei.
Ziua aceea, incomplet spălată din memorie, a rămas ca o prefaţă la viaţă, de care orice tânăr ar trebui să profite. Piatra de încercare, în această confruntare, o constituie visul unui prezent cu viitor şi cu un trecut, atât cât este el, neamplificat prin necunoaştere, dar nici cu bogăţia ciuntită în vreun fel.
Cât de departe era acea zi, cât de solidă era veriga lanţului care o ţinea lângă celelalte zile!

din romanul După concert, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1986

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s