Maestrul şi Margareta sau / Micul roman nifilist al lui Caragiale


Corina Victoria Sein - EDITORIAL

În peisajul cultural românesc, Timişoara a avut şi are un profil aparte, datorită spiritului unei comunităţi plurilingve şi multiconfesionale care s-a reflectat în fenomenul, atât de des abordat în prezent, al multiculturalităţii. Am putea spune că ceea ce se întâmplă în materie de cultură în Timişoara este o parte din întreg: un întreg nu doar naţional, ci european şi global. Dificultăţile momentului nu implică renunţarea, ci căutarea de soluţii eficiente pentru adaptarea la dinamica socio-economică şi menţinerea interesului pentru cultură la cote ridicate. Şi în materie de editare a cărţii Timişoara a fost sensibilă la orientările de pe plan european.
Editura Excelsior Art se implică direct în realizarea şi îmbunătăţirea climatului cultural naţional şi european. Dovadă cărţile editate şi publicate a căror listă poate fie consultată la adresa: http://www.excelsiorart.ro/titluri-editate.html.
Pentru anul 2014, Editura Excelsior Art a întocmit un Proiect editorial care cuprinde lucrări ce se înscriu într-o arie tematică vastă. Pentru informarea publicului cititor, prezentăm lucrarea: Caragiale în Orient-Expres, Bogdan Bădulescu, lucrarea este, în opinia noastră, cea mai cuprinzătoare lucrare făcută vreodată despre corespondenţa lui I. L. Caragiale.

coperta

(…)

1905. Anarhist de ocazie.
Există un mister al existenţei lui Caragiale?
Poate mai multe. Cu siguranţă, însă, există unul mai bizar şi mai inexplicabil decât toate: relaţia scriitorului, berlinez pe atunci, cu un personaj controversat, care şi-a dedicat viaţa insurgenţei şi conspiraţiilor, pe numele său Margareta. Avem toate motivele să ne arătăm consternarea pentru faptul că scriitorul s-a lăsat cucerit, captivat şi chiar dominat, în anumite privinţe, de Margareta; adică de un om faţă de care se afla într-un contrast vizibil şi categoric, sub toate aspectele; cu o singură excepţie, care face şi mai adânc paradoxul: erau, amândoi, nişte personalităţi accentuate, nişte unicate greu de turnat într-un tipar impus din afară…
În ce a constat, la urma urmei, legătura lui cu Margareta? A fost o simplă prietenie de natură intelectuală, – cum, desigur, ar fi declarat Maestrul la o eventuală anchetă a serviciilor secrete? A fost o relaţie mult mai profundă, care punea în cauză convingerile sale intime şi angaja şi resursele sale afective, ce le cheltuia de obicei cu mare parcimonie? Cine ştie. (…) Poate vom avea unele revelaţii, pe parcursul acestei reconstituiri. Se mutase, din octombrie 1904, cu toată familia, la Berlin. În primăvara lui 1905, aveau deja o locuinţă foarte confortabilă, de cinci camere, într-un cartier modern, cu blocuri de patru etaje, Wilmersdorf. Maestrul îşi organizase atent un sistem de viaţă nou, care să-i asigure traiul tihnit şi îmbelşugat la care visase de multă vreme. Când îl invită pe amicul său Alceu Urechia la Berlin, ştiindu-l alpinist pasionat, nenea Iancu repartizează din capul locului cele două roluri, sportivul şi epicureul-gourmet: „Poate că până la poalele enormei mămăligi te-aş conduce, rămânând în vale să gust din bucătăria rafinată de care am fost o viaţă întreagă lipsit.” Banii pe care-i obţinea, sub formă de rentă, de pe urma moştenirii unei mătuşi a mamei sale, vestita Ecaterina Momolo Cardini, zisă Momuloaia, îi dădeau o oarecare certitudine că ar putea degusta încă destui ani traiul de huzur, deşi era un mare cheltuitor. Şi-a croit, în Germania, o existenţă pe măsura firii sale; se consideră, lucid, un simplu burghez paşnic, ahotnic de cotidienele delicii care dau un farmec incomparabil vieţii. Un burghez care se dezinteresează de marile probleme ale omenirii, şi priveşte cu detaşare, prin fereastra aseptică a jurnalelor pe care le parcurge, zi de zi, seismele şi cataclismele sociale: răzmeriţe, demonstraţii, greve, arestări, anchete, condamnări, conflictele politice sau tulburările provocate de campaniile electorale. Le comentează pe toate, în scrisori, cu ironie şi umor, uneori sarcastic, cu puterea de judecată rece a celui ce nu se lasă prins în şuvoiul evenimentelor:
„În Germania s-au întâmplat zilele astea mai multe dezastre serioase – dezastru într-o fabrică de chimicale, dezastru într-o mină de cărbuni, dezastru în alegerile generale pentru Parlamentul Imperiului; sozialdemocraţii au căzut într-un mod deplorabil. (…) Toată lumea, plictisită de bravadele şi aroganţa lor, jubilează. (…) Rogu-te, ce zice Costică de trista cădere a tovarăşilor Bebel şi Comp.? Marele Bernstein, celebrul teorist revizionist al sozialdemocraţiei, a căzut la Breslau…”
În anul 1905, amicul Costică Gherea a cheltuit sume uriaşe de bani pentru marinarii răsculaţi de pe crucişătorul Potemkin, refugiaţi în România. Pe unii i-a adăpostit o vreme în vila sa de la Sinaia, apoi în locuinţa de la Ploieşti; le-a căutat locuri de muncă, s-a îngrijit de cei bolnavi, a intervenit pe lângă autorităţi – cu influenţa sa, iar, când era necesar, şi cu bani – pentru a le asigura condiţii de trai decente. Aflând de la Paul Zarifopol despre felul în care Gherea se devotase unei activităţi umanitare cu pronunţat iz de angajare revoluţionară, Caragiale e cuprins de groază; îl şi vede pe bunul său amic, ce pătimise destule din cauza idealurilor sale socialiste, legat de oamenii siguranţei, băgat în trebunal şi înfundând apoi ocna, pentru tot restul vieţii. Scrisoarea de răspuns pe care i-o expediază lui Zarifopol e documentul fidel al unei teribile stări de anxietate… altruistă. „Cine i-a trimis pe nespălaţii aceia de mateloţi pe capul lui tocmai la Sinaia?” se vaită nenea Iancu, incapabil, ca de obicei, să-l priceapă pe apostolul vizionar. „E bine pentru Costică să se facă el, la Sinaia (reşedinţă regală, unde mişună poliţiştii lui Kniaz Moruzi), gazda şi agentul de îmbarcare al acestor naufragiaţi? Şi e bine pentru d-ta să te faci curierul corespondenţei acestor bravi cu comitetele lor revoluţionare din imperiu?” Paşnicul locuitor al Berlinului îşi imaginează instantaneu o enormă conspiraţie, pregătită să năvălească asupra imprudentului Gherea şi… asupra amicilor lui…
Îi descrie, deci, lui Paul, ginerele lui Gherea, tabloul unei catastrofe ireparabile. „Închipuie-ţi petrecere, să se pomenească odată fabula gazetelor, cu numele înnoroit în cine ştie ce articole de reportaj de scandal, cântărindui-se isprăvile de carbonaro, devotamentul şi jertfele pentru cauza norodului moscovit! Închipuieţi, Doamne fereşte! un scandal anarchist, fie chiar simulat, apoi o anchetă pe urmele «mateloţilor»… Vrea oare Costică să-şi vază iarăşi casa pusă sub straşnica pază a canaliei poliţieneşti – cavernă de terorişti, fabrică de paşapoarte şi ruble false, depozit de libele şi bombe nihiliste? N-a suferit odinioară destul pentru asta?”
Şi, desigur, paşnicul burghez din Wilmersdorf îşi imagina, alarmat, că nu numai junele Zarifopol, intermediarul vulnerabil al ştirilor periculoase, ar putea intra imediat în vizorul poliţiei române şi al celei germane, ca agent al anarhiştilor, ci… mai ştii, şi bunul său amic de la Berlin, cu care poartă o corespondenţă susţinută.
Şi uite-aşa, din aproape în aproape, cine ştie în ce belele poţi să mai intri; să cazi de carbonaro aşa, nevinovat şi curat ca lacrima izvorului Sfintei Născătoare, numai fiindcă, în Dacoromania, la Ploieşti sau la Sinaia, locuieşte un amic la care ţii mult şi care, în loc să-şi vază de sănătatea lui şubredă şi de familiunea lui, practică un sport extrem: socialismul revoluţionar, şi se vâră, ca o mazetă, în tot felul de încurcături…
Nenea Iancu compensează însă, cu vârf şi îndesat, inconştienţa revoltătoare a lui Costică, printr-un nemaipomenit de dezvoltat simţ al primejdiei:
„Scrisoarea d-tale, după un zâmbet pe care mi l-a smuls, m-a îngrozit, îţi spun drept. Un moment mi-a trecut prin minte să vă telegrafiez spre a ne întâlni câteşitrei la Budapesta, unde să-i vorbesc pe şleau lui d. Costică ca să-i deschid ochii asupra primejdiei cu care se joacă.”
Dar se abţine, curajos, de la orice iniţiativă; căci imediat gândeşte ca un veritabil carbonaro, capabil să dejoace intrigi şi comploturi fatale: dacă amicul din Sinaia va crede că telegrama e de fapt o machinaţie, o mistificare a poliţiei ruseşti, ori o capcană, iar amicul din Berlin joacă, fără să-şi fi dat seama, rolul infam al momelii, al uneltei fără conştiinţă? Aşa că lasă greaua sarcină de a-l dăscăli pe Costică în cârca săritorului său ginere, Paul Zarifopol… (va urma)

Anunțuri

Un comentariu la “Maestrul şi Margareta sau / Micul roman nifilist al lui Caragiale

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s