Chateaubriand / 4 /


chateaubriand

(…)

Observăm că aceste ultime cuvinte sunt identice cu acelea care încheie o scurtă însemnare despre doamna Tastu, pe care am citat-o deja: ,,Îmi îndrept aceste cânturi către femei anonime. Ele nu le vor auzi decât când voi fi dincolo, când voi fi înmănuncheat în acelaşi mănunchi viaţa mea şi corzile lirelor sfărâmate.” Frază care nedumereşte acolo; în primul rând că fragmentul dinainte, deşi foarte binevoitor, nu avea deloc caracterul unei declaraţii de afecţiune, fie şi postumă; în al doilea rând, pentru că pluralul femei anonime pare bizar, şi, pe deasupra, doamna Tastu nu era câtuşi de puţin o anonimă. Înţelegem acum că, vorbind de doamna Tastu, Chateaubriand s-a gândit de fapt la tânăra occitană şi la altele ca ea; aşa se explică faptul că invocaţia se adresează mai multor umbre dragi.
Rezumăm. În iulie 1830, la Cauterets, Chateaubriand, în vârstă de 62 de ani, a întâlnit o tânără pe care o cunoştea de doi ani, din scrisori. Fata era îndrăgostită de el. El s-a îndrăgostit de ea aşa cum era îndrăgostit de toate femeile care îl iubeau; poate mai aprins decât altădată. El a simţit pericolele şi mai ales ridicolul pe care le presupune o asemenea aventură şi chinurile care îl aşteptau dacă ar ceda pasiunii fetei şi propriului său capriciu. El i-a făcut câteva vizite seara. S-a plimbat eu ea pe câmpuri, i-a vorbit, în landă, în locuri singuratice, aşa cum numai el ştia să vorbească şi a adus-o într-o stare de extaz. A făcut-o să cânte (şi ştim de la Prudence că îi plăcea să asculte, cântând, vocile femeilor iubite), iar ea avea o voce care îl făcea să-şi piardă minţile. Ea a vrut să-l însoţească acasă, el a refuzat acest lucru cu încăpăţânare. Cum ea îl vrăjise şi lui îi era teamă că-şi va pierde stăpânirea de sine, el a bruscat-o într-o seară, probabil spre a scăpa de insistenţele ei, refuzând-o cu duritate şi poate cu o vorbă crudă cum ar fi: „Tu m-ai judecat în chip vulgar…” Ea a leşinat. A dus-o în camera ei. Restul rămâne învăluit în mister. Oricum, pare evident că relaţiile lor n-au mers până la ultima consecinţă. El a suferit mult din cauza acestei aventuri, ceea ce a însemnat pentru el o fericire dureroasă pe care n-ar fi schimbat-o nici pe preşedinţia consiliului de miniştri. Au rămas de pe urma acestei aventuri şase pagini superbe.
Sainte-Beuve a cunoscut manuscrisul de la Cauterets şi a vorbit despre el în treacăt, într-un articol din Nouveaux Lundis. Ca de obicei, îl judecă foarte sever pe Chateaubriand îndrăgostit: „Refuzul lui Chateaubriand este înflăcărat, pasionat, voluptos. Dar chiar în timp ce respinge omagiul, nu l-ar deranja dacă ar pune stăpânire pe această inimă tânără, ar face-o să simtă o tulburare, un prelung regret, un dor fără moarte, ameţeala dulce a unui elixir, care, dacă nu e în stare să-ţi dea fericirea, poate cel puţin să o otrăvească.”
Unde a văzut Sainte-Beuve toate astea? Chateaubriand nu are nevoie să încerce să tulbure acest suflet tânăr, fiindcă el este tulburat şi acaparat de doi ani încheiaţi. Şi în ce privinţă corupe şi otrăveşte el fericirea acestei fete? El îi spune că se amăgeşte, că se lasă pradă unui capriciu al închipuirii din plasa căruia în curând un tânăr o va smulge. O face să evite o prostie şi o împinge pe căile, largi şi drepte, ale firii şi ale raţiunii. Făcând astfel el suferă, poate chiar suferă enorm, îşi strigă suferinţa – poate prea zgomotos; dar, în orice caz, actele lui sunt dictate de raţiune, o raţiune înaltă de care trebuie să ţinem seama şi să-i fim recunoscători. Pe scurt şi mai prozaic, dar exact, voi spune: Chateaubriand a salvat de efectele propriilor ei impulsuri nesăbuite o tânără exaltată şi a executat cu o anume regie fastuoasă a gesturilor ceea ce oricare dintre noi, cinstit fiind, ar fi făcut într-o manieră plată şi lamentabilă. Nu-i putem face vreo vină că este elocvent atunci când face asta. Aşa că nu văd nici urmă de elixir, de corupţie sau otrăvire în această întâmplare…
Sainte-Beuve adaugă: „Şi ce de cenzori uşuratici, lipsiţi de inteligenţă sau ipocriţi vin după asta să spună că îl atac şi îl micşorez pe Chateaubriand! Eu îl reconstitui aşa cum era.”
În ce mă priveşte, n-am de ales decât între: uşuratic, lipsit de inteligenţă şi ipocrit. Prefer prima variantă. În orice caz, mă întreb ce ar fi vrut Sainte-Beuve să facă Chateaubriand din această occitană. Vă las să vă gândiţi.
Şi apoi, ca să vorbim ceva mai serios, Sainte-Beuve face aceste consideraţii, – din neştiinţă sau din răutate – ca şi cum Chateaubriand ar fi pus sub ochii ei aceste pagini, răvăşitoare, recunosc, pe care tocmai le-am citit. Or, Chateaubriand spune foarte clar contrariul.: „Tu nu vei citi asta decât după moartea mea.” Aşa că, şi dacă am accepta punctul de vedere al lui Sainte-Beuve despre nocivitatea lor, rămâne neadevărată afirmaţia că Chateaubriand a înveninat cu ele fericirea cuiva. Dar m-am îndepărtat de subiect. Nu am vrut decât să reconstitui, cât mai aproape de adevăr, un episod din viaţa lui Chateaubriand.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emile Faguet, traducerea de Boghdan Bădulescu, Editura Excelsior Art, 1991

Anunțuri

2 comentarii la “Chateaubriand / 4 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s