Chateaubriand / 3 / Memoriile între poezie şi adevăr


ad

(…)

A apărut recent o carte excelentă a lui Victor Giraud , „Chateaubriand, studii literare”, operă do cercetare minuţioasă şi pasionată, plină de interesante descoperiri, în care autorul foloseşte, dând la lumină, numeroase scrisori inedite ale poetului, adesea admirabile, întotdeauna revelatoare pentru personalitatea literară în cauză, pentru biografia omului şi a operei marelui romantic.
Mă grăbesc să va împărtăşesc conţinutul uneia din ele. E adresată lui Béranger , în 1832, pe când Chateaubriand se afla la Geneva:
„Scrisoarea dumneavoastră din 19 august, domnule, mi-a parvenit la Lucerna, cu vreo zece zile în urmă; au neglijat să mi-o trimită imediat. În acele zile hoinăream prin munţi. Mă dusesem să văd ducă la Lugano, la Constance sau la Zürich aş găsi un adăpost potrivit unde să-mi continui şi să-mi închei Memoriile. Am nevoie de libertate şi de soare, două lucruri pe care le găseşti rareori împreună. Atunci când zidurile şi acoperişul casei mele vor fi ridicate şi nu voi mai fi obligat să târâi după mine această masă enormă de material necesar lucrării mele, atunci mă voi duce în Italia ca să-mi zugrăvesc interioarele, sau voi aştepta moartea, pe care am îndrăgit-o nemaipomenit dintotdeauna. Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, domnule, că ultima mare schimbare a creştinismului s-a desăvârşit odată cu transformarea societăţii; mi-e teamă însă ca Franţa să nu ia vanitatea drept egalitate, amorul-propriu drept dragoste pentru societate si, din acest motiv, ca nu cumva ea să jertfească fără încetare libertatea dorinţelor…”
Iată o profeţie care nu ni-l revelează pe Chateaubriand ca pe un bun expert în materie de „psihologie etnică”.
Să continuăm: ,,… Dar ce tot vă spun eu, domnule? Ce-mi pasă de toate astea mie, care nu mai sunt francez decât cu numele şi om doar cât mai am, puţin, de trăit? Întotdeauna am regretat că m-am născut şi dumneavoastră pricepeţi că tot ceea ce politeţea dumneavoastră îmi promite pentru viaţa de dincolo nu poate să impresioneze prea mult un spirit astfel construit ca al meu. Ceea ce face de două ori mai greu supliciul trăirii este că mă simt mai tânăr ca oricând în clipa în care sunt cu un picior în groapă. Dumneavoastră, domnule, cântaţi în preajma mormintelor, cum o spuneţi cu atâta elocvenţă, şi lângă un leagăn care adăposteşte destine glorioase. Dacă eu apar într-unul din refrenele dumneavoastră, va trebui neapărat, cu sau fără voie, să trăiesc în tovărăşia dumneavoastră. Dacă aţi fi glumit un pic pe socoteala mea, şansele mele de a cuceri nemurirea ar fi crescut şi mai mult. Mă simt măgulit de laudele şi mai ales de prietenia dumneavoastră. Într-adevăr, nu ştiu doi oameni care să fi urmat două căi mai diferite şi care să fi fost mai mult făcuţi să călătorească împreună. Treceţi cu vederea această răbufnire de amor-propriu…”
Îl vedem aici întreg pe Chateaubriand, pesimismul său, aerul său distant de mare senior, plictisul său nevindecabil şi nevoia lui nedezminţită de a plăcea, cochetăria lui plină de spirit.
Iată acum o scrisoare cu caracter critic referitoare la el însuşi şi la o parte din opera sa. Este adresată lui Michiels, autorul Istoriei ideilor literare în Franţa în secolul al XIX-lea, apărută în 1841:
„Am citit, domnule, cu mare recunoştinţă, nu articolul, ci studiul dumneavoastră savant despre Geniul creştinismului . Tonte slăbiciunile pe care le reproşaţi operei mele sunt reale şi eu le privesc, în Memoriile mele, cu un ochi şi mai sever decât dumneavoastră. De altfel, după ce am publicat Geniul creştinismului, am atacat de o mie de ori în diverse scrieri greşelile cărora le-am căzut pradă, atât în ce priveşte artele, cât şi principiile mai generale. Va rămâne oricum o realitate faptul că eu am pus bazele acestui gen de critică modernă pe care toată lumea o practică astăzi (critica istorico-literară – E. F.), arătând ce anume religia creştină a modificat în caracterele personajelor dramatice şi în descrierile de natură alungând zeii pădureţi. Sunt nişte merite de care sunt mulţumit, chiar dara nu am nicio pretenţie de a face critică. (E încântător: nu are nicio pretenţie; el „se mulţumeşte” cu faptul ca „a fondat” un gen de critică pe care toată lumea îl urmează – E. F.). Cred că am dat o lovitură grea voltaireanismului, şi, dacă e aşa, înseamnă că am adus un mare serviciu societăţii. Pe deasupra, domnule, îmi permit să discut cu dumneavoastră la fel cum dumneavoastră aţi avut bunătatea să discutaţi cu mine în articolul dumneavoastră. Totul fiindu-mi indiferent, eu nu pun niciun preţ pe ceea ce am făcut şi pe ceea ce aş putea face. Elogiile îmi fac mare plăcere întotdeauna fiindcă, oricât de bătrân aş fi, sunt om, dar, foarte sincer, nu cred să le merit. Îmi lipseşte încrederea fermă în ceva, cu excepţia religiei; iată de ce numeroasele critici care mi-au fost aduse nu m-au rănit niciodată, fiindcă întotdeauna mi-am zis: «Poate că au dreptate.» Dumneavoastră, domnule, mânuiţi critica cu atâta siguranţă şi graţie că nu aş avea să mă plâng decât de indulgenţa dumneavoastră. Primiţi, vă rog, domnule,…”
Şi, bineînţeles, – adică vreau să zic că vă înţeleg perfect – că aşteptaţi şi o mostră din corespondenţa galantă a lui Chateaubriand, adică o scrisoare adresata de el unei femei. Iat-o. Când e vorba de Chateaubriand asta nu e greu de găsit. Scrisoarea care urmează, adresată doamnei Hamelin, este din decembrie 1844. Chateaubriand are numai 76 de ani… Urmăriţi cu ce graţie picantă şi ce delicateţe şi ce aleasă distincţie, într-un cuvânt: cu ce juvenilă eleganţă este ea scrisă:
„Mii de mulţumiri pentru biletul dumitale din strada Blanche. Nu-ţi mai face gânduri în legătură cu mine, exceptând prietenia care ţi-o port. Noile josnicii ale Presei nu mă ating cu nimic. Las să treacă de la mine şi nu mă încurc de nişte inşi care vor să fure până şi cosciugul meu. Nu râde de mine: sunt sincer. Niciodată nu am fost un afectat. Am avut unele slăbiciuni de-ale tinereţii, ele au trecut acum. Stau acum faţă în faţă cu bătrâneţea mea. Nu e prea amuzant. Mi-ar face plăcere să te revăd. Dar când te voi revedea, ce-ţi voi spune oare?… Vezi dar că nu mai pot scrie (scrisoarea este dictată, dar semnătura aparţine ilustrei mâini – E. F.) şi că sunt obligat să folosesc mâna altcuiva. Am prins amândoi zile mai bune şi mai frumoase. Acum sunt complet zbârcit. Dacă m-ai vedea din întâmplare, nu m-ai recunoaşte. Adio sau bună ziua, cum preferi. Dacă ai avut în viaţă unele duşmănii încearcă să le uiţi şi mai ales, resentimentele tale să nu se îndrepte vreodată asupra mea. Arată-ţi consideraţia pentru un om care îţi este atât de devotat. Devotamentul nu e ceva de lepădat. Într-un suflet ales el supravieţuieşte mai mult decât toate. El ţine loc anilor tineri şi te ajută să-ţi menţii iluziile. Iubeşte-mă mai departe ca atunci când veneai să mă cauţi la Ministerul Afacerilor Străine. Sunt pe punctul de a mă duce să aflu, într-un oarecare ungher singuratic, marele mister către care ne îndreptăm toţi. Al dumitale din tot sufletul şi pentru totdeauna.”
Am mai remarcat în volumul lui Victor Giraud câteva scurte fragmente, care erau iniţial destinate să intre în cartea de Memorii dar, dintr-o cauză sau alta, au rămas pe dinafară. Sunt câteva portrete sau creionări fugare care privesc pe George Sand, Byron, Benjamin Constant sau doamna Tastu. Cum se întâmplă uneori, cel mai expresiv din toate este tocmai cel care se referă, dintre toţi, la personajul cel mai mediocru. Adică la doamna Tastu: ,,În aceste zile pierdute într-o lumină difuză, femeia de care vorbesc aici se profilează pe orizont ca albeaţa aurie a zorilor. Melodia care se stinge puţin câte puţin, turturica gata să-şi ascundă ciocul sub aripă, trandafirul scuturându-şi petalele mă atrag. Doamna Tastu a străbătut timpurile tulburi fără să-şi piardă strălucirea, aşa cum o pasăre de apă planează peste marea întunecată cu penetul ei de nea. Graţie, caracter, modestie alcătuiesc existenţa acestei muze, care a dat unor lucruri demne de stimă atractivitatea lucrurilor de-a dreptul seducătoare. Îmi îndrept aceste ultime cânturi către femei anonime. Ele nu le vor auzi decât când voi fi dincolo, când voi fi înmănuncheat în acelaşi buchet viaţa mea şi corzile lirelor sfărâmate.”

Scriitori îndrăgostiţi, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulesc, Excelsior Art, 1991

Anunțuri

2 comentarii la “Chateaubriand / 3 / Memoriile între poezie şi adevăr

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s