Chateaubriand /O Castelană visătoare / 2 /


Chateaubriand 1

(…)

Timid la şaizeci de ani – ceea ce este de înţeles: „Am patruzeci de ani, vârsta la care bărbaţii devin timizi”, spune un personaj din Christiane de Gondinet -, Chateaubriand îi scrie: „Are rost sa vă văd? Voi fi oare pe măsura închipuirii voastre? În tinereţe eşti trufaş, în anii tinereţii te simţi făcut spre a fi iubit. La vârsta mea eşti timid, ţi-e teamă să te arăţi. Vă amintiţi ce povestea Jean-Jacques Rousseau de acele voci melodioase pe oare le aude într-o mănăstire din Veneţia? Şi le închipuia pe acelea care cântau îngereşte dăruite cu graţii divine. Ca apoi să vadă apărând un grup de fetiţe îngrozitor de urâte, chioare, şchioape, cocoşate. Dacă aş rămâne pentru dumneavoastră doar o voce?”
Gestul e frumos, tonul încântător. Cred ca trebuie să-l înţelegem.
El este şi acum cochet; îndeplineşte cu graţie ritualul geloziei uşoare, modeste şi măgulitoare: „V-aţi înşelat crezându-mă cochet. Nimic mai firesc decât sa mă tem de anii mei în comparaţie cu ai dumneavoastră (el o crede încă tânără); dar pretenţiile mele nu trec dincolo de părul meu alb. Totuşi nu-mi face plăcere să iubiţi «ca lumina ochilor» pe un oarecare cavaler de Bourgogne. Îmi puteţi da o explicaţie?”
Se pare că, la aflarea vârstei reale a corespondentei sale, a fost şocat şi a devenit mai rezervat; deşi politeţea, care l-a însoţit mereu în trecerea lui pe această planetă, nu ne permite să sesizăm o schimbare evidentă în scrisorile sale de acum încolo. Scrisoarea lui din 28 mai 1828 ne indică o mare tulburare: „Am citit şi recitit povestea dumneavoastră teribilă şi emoţionantă… Şi acest fiu, despre care îmi vorbiţi pe neaşteptate, de ce a dispărut, de ce reapare? Îmi spuneţi prea puţine despre el… Plec la Roma. Veţi veni acolo?… Oare eu însumi voi fi mult timp în acest exil? Dar stau eu pe undeva mult timp? Roata destinului meu se învârte chiar mai repede decât trec anii vieţii mele, care ajung la capăt. Vă asigur, sunt tare impresionat de scrisoarea voastră şi de situaţia nouă în care mă aflu. Aştept cu nerăbdare o nouă scrisoare. Poate că vă cer prea multă putere în slăbiciunea voastră; dar două trestii se pot sprijini una pe alta. Nu sunt în stare să vă scriu mai mult. Povestea aceasta mă urmăreşte ca un vis rău. Ce femeie am întâlnit deci? Veniţi la mine. Adăpostul nu e foarte sigur; dar uneori te poţi ascunde şi printre ruine.” Apoi, după această scrisoare plină de tulburare şi parcă de uşoară îndepărtare, rândurile lui Chateaubriand devin un pic mai reci şi mai ales pline de generalităţi. Deşi arată aceeaşi simpatie, ele scad cu o treaptă gradul de intimitate.
Şi cum luă sfârşit totul? Cum era de aşteptat. Ei s-au văzut şi s-au despărţit. În aceste pasiuni de la distanţă marele obstacol este momentul întrevederii. Să nu vă îndoiţi, Chateaubriand prevăzuse acest deznodământ. Era obişnuit cu el. Şi încă cum! Chiar dacă aţi fi ducele de Richelieu, dacă aţi fi iubit de la distanţă, „din închipuire”, la prima întrevedere veţi părea vulgar; exact ca un peisaj măreţ la care ai visat mult şi la prima întâlnire cu el ţi se pare neînsemnat. Chateaubriand prevăzuse totul şi, ce face din acest sac de scrisori un roman atât de bine compus de parcă ar fi scris de Paul Adam şi chiar mult mai bine, este că revelaţia vârstei reale a doamnei de V… se dovedeşte o complicaţie, plecarea lui Chateaubriand la Roma, care întârzie deznodământul, devine şi ea o nouă complicaţie, în tot acest timp clarviziunea lui Chateaubriand făcându-ne să bănuim finalul, dar lăsându-l încă în suspensie. Sarcey ar fi găsit piesa bine construită.
La 20 noiembrie 1828, Chateaubriand scrie: „Îmi faceţi mărturisiri. Asta pentru că speraţi să nu mă vedeţi niciodată, sau pentru că anii mei bătrâni vă pun la adăpost? Nu contează; sunt mărturisiri plăcute şi le iau aşa cum mi le dăruiţi… Va trebui să ajung în sfârşit până acolo. Dacă v-aţi făcut iluzii, ele se vor spulbera. Poate mă veţi mai iubi şi după aceea; dar n-o să vă mai zbuciumaţi, din cauza mea, daca vă fac într-atâta să vă zbuciumaţi.”
Şi, în ziua premergătoare zilei în care ei trebuie în sfârşit să se întâlnească: „Iată-vă obligată să-mi acordaţi o întâlnire. Spuneţi-mi deci ora şi ziua în care iluziile noastre vor lua sfârşit.”
El nu-şi făcea iluzii în legătură cu inevitabila deziluzie.
Ei s-au văzut, în cele din urmă, de patru ori: pe 30 mai 1829, pe 6 sau 7 iunie, pe 9 iunie (în public) şi pe 19 iunie. Ceea ce, socotind bine, nu-i aşa, ar fi doar de trei ori.
Ce s-a întâmplat? Cum n-o vom şti niciodată exact şi cum trebuie să încercăm să ghicim, este foarte interesant. S-au întâlnit întâia dotă pe 30 mai. Pe 31 mai, doamna de V… îi scris lui Chateaubriand o scrisoare ale cărei cuvinte trebuie cântărite atent spre a încerca să întrevedem întrucâtva faptele. Încercând să deduc subtextul scrisorii, mi se pare că Chateaubriand s-a arătat la această primă întrevedere un pic mai tânăr decât trebuia, prea puţin platonic, ceea ce marchiza nu dorise, desigur. Ea trăieşte după asta o decepţie „pe dos”, dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa. Marchiza se aştepta să întâlnească un bătrânel; a întâlnit un bărbat care cel puţin îşi dădea silinţa să uite că era în vârsta. Este probabil că Chateaubriand, din vanitate de vechi seducător şi din pură galanterie, aş zice aproape din politeţe, s-a comportat exact invers decât spera în secret marchiza, uitându-şi vârsta spre a o face şi pe ea s-o uite. Să citim deci:
„Frate (e primul cuvânt, ceea ce indică faptul că a fost folosit insistent în conversaţie şi că termenul voia să sugereze: «Vă rog, nimic altceva între noi decât prietenie» – E.F.) m-aţi indus în eroare în chip involuntar. De la începerea corespondenţei noastre mi-aţi vorbit aşa des de vârsta şi părul vostru alb încât, convinsă de asta, adresam fără nici o reţinere celui pe care mi-l descriaţi omagiul unei afecţiuni devotate, cu gândul că acest omagiu era măgulitor pentru el fără a fi nelalocul lui în ce mă priveşte. Sunteţi mai tânăr decât aş fi crezut; arătaţi mai tânăr decât sunteţi (detaliu confirmat de alţi contemporani. Până la şaptezeci de ani, domnul de Chateaubriand, care nu ascundea nimic, ar fi putut ascunde vreo zece ani – E.F.) şi scrisorile mele devin nepotrivite. Orgoliul meu suferă din cauza asta, mă veţi consola lesne tratându-mă ca pe o femeie care înţelege ce este şi simte cât preţuieşte…”
Nu am nicio îndoială (admit că dumneavoastră aţi putea avea): doamna de V…, ca o femeie care ştie perfect să vorbească cu fineţe şi să scrie cu delicateţe, îşi aminteşte de convenienţe spre a-i aminti cu discreţie şi lui Chateaubriand, şi deci Chateaubriand este cel care le-a uitat puţin, puţin de tot dacă vreţi.
Dar ce impresie i-a lăsat lui Chateaubriand această întrevedere? Mai întâi unele lămuriri. De la 30 mai până la 5 iunie el a făcut mofturi. Fapt demonstrat de absenţa oricărei scrisori din partea lui şi prin scrisoarea marchizei, din 4 iunie: „… Acest sentiment (ai ei pentru el – E.F.) a fost, cred, unic ca şi obiectul lui. Care acum rămâne mut. El îmi împovărează viaţa. L-aş stinge dacă aş putea. Să nu mă credeţi nedreaptă, nu. Eu ştiu că cele scumpe vederii voastre cât şi obligaţiile poziţiei voastre sociale nu vă lasă nicio clipă de răgaz pentru mine; dar dacă mi-aţi fi trimis fie şi o frunză de copac de acolo fi ştiut că nu m-aţi uitat din prima zi.”
Deci, pe de o parte, el nu dăduse niciun semn de viaţă timp de cinci zile, ceea ce probează că întâlnirea din 30 mai îl decepţionase, ceea ce probează că suferise o înfrângere şi asta probează că, într-o formă sau alta, el schiţase un asalt. Pe de altă parte, doamna de V… a înţeles că el avea la Paris alte afecţiuni, alte legături, alte atenţii de dat sau de primit. Ea simte că între ei se afla o prăpastie, aşa cum simte şi el.
El s-a întors. A doua întâlnire a avut loc pe 6 sau 7 iunie, cum ne lasă să înţelegem scrisoarea marchizei datată 7 iunie. Este evident că, de data asta, Chateaubriand s-a comportat exact cum îşi dorise doamna de V… Iată ce scrie ea: „V-am revăzut, binevoitor, blând şi trist (Dacă veţi pune aici contrariul celor trei cuvinte de mai sus, veţi afla probabil cum arătase Chateaubriand la 30 mai – E.F.) şi mi-aţi spus în multe rânduri: «Vă iubesc cu afecţiune». Inima mea este aproape consolată.”
Dar – până la sfârşit numai încurcături şi contradicţii, parcă inventate de un romancier. O, Menandru ! O, natură! Care dintre voi îl imită pe celălalt? – dar Chateaubriand o ia de la capăt nu doar făcând mofturi ci chiar uitând să mai vină şi să-i mai scrie. Şi asta timp de o săptămână. Doamna de V… este adânc întristată. Iată scrisoarea ei din 16 iunie: „Prietene drag! Aţi uitat-o prea mult pe nefericita voastră soră. Dacă aţi şti răul pe care i l-a provocat această lungă uitare aţi fi mâhnit. Ea are nevoie de un sfat; vi-l cere. I-l veţi refuza? Dacă va fi să ne revedem, comunicaţi-mi ziua, oricât de îndepărtată ar putea fi! Vă rog asta, neliniştea şi aşteptarea fără speranţă îmi fac rău. Stau foarte rău cu sănătatea.”
Este scrisoarea unei femei aflată în impas. Chateaubriand a fost impresionat, după cum arata scrisoarea lui următoare, dar ea arată la fel de bine – şi trebuie să spunem cuvântul exact – că doamna de V… îl plictisea. Căci, la o scrisoare demnă de domnişoara de Lespinasse el răspunde cu un rând şi jumătate, joi, 18 iunie: „Am petrecut zilele la Camera Pairilor şi serile la dineuri ministeriale. Mâine dimineaţă (fiindcă seara nu pot) voi fi la Marie.” Foarte sec. Acest bărbat nu iubeşte. Ei simte un strop de milă, exact atâta cât să putem zice că îi este milă.
Sub acest bilet întâlnim un cuvânt sinsitru. Cuvântul SFÂRŞIT. Teancul de scrisori păstrate de doamna de V… se încheie aici.
Ce poate să însemne asta? Ah! nu putem şti. Asta poate să însemne că a treia întâlnire dintre Chateaubriand şi „Marie” n-a avut loc. Sau că, mai probabil, a avut loc, dar că, bărbatul fiind evident plictisit, ca în biletul din 18 iunie, Marie însăşi i-a cerut să nu mai revină.
Căci acest bilet este ultimul, totul se opreşte aici, nu vor mai schimba nici măcar un cuvânt în scris de acum înainte. Ceea ce ne dă a înţelege că la această a treia întrevedere ea a fost rănită mortal şi că s-au certat definitiv.
Între ei a fost o dublă neînţelegere. Doamna de V… îi scrisese lui Chateaubriand pentru că îl iubea. Domnul de Chateaubriand îi răspunsese doamnei de V… din amor-propriu de Don-Juan, din… obişnuinţă şi, pur şi simplu, din politeţe. El n-avea nici un strop de dragoste. La primele întâlniri ea trebuie să-l fi găsit sau prea grăbit, ca şi cum se străduia să joace un rol, sau foarte rece; este destul de clar că ea îl găsi succesiv şi aşa şi aşa. El trebuie s-o fi găsit cam prea stânjenitoare pentru viaţa lui; şi de altfel trebuie să-i fi părut ca-şi dădea cam multe ifose şi el nu era obişnuit să întâlnească genul ăsta de femeie, şi, în sfârşit, ce să-i facem? un pic prea îndepărtată de data ei de naştere.
Astfel s-a sfârşit acest roman de doi ani, care în realitate n-a durat decât o oră. Să-l deplângem pe unul, să-l deplângem pe celălalt, să-i deplângem pe amândoi? De ce? Nu ştiţi că momentele cele mai frumoase în dragoste rămân iluziile pe care ea ni le trezeşte la început şi amintirea pe care ne-o lasă la urmă?
Iar uneori trebuie spus: iluziile pe care ni le trezeşte şi amintirea ce o păstrăm despre iluziile pe care ni le-am făcut. (…)

Scriitori îndrăgostiţi, volumul 1, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

Anunțuri

2 comentarii la “Chateaubriand /O Castelană visătoare / 2 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s