Şi dragostea ucide / 21 /

– Cine te-a trimis? Barbarul de tată-tu?
– Nu! Ştii bine că lui nu-i pasă de ceea ce faci… De altfel a şi plecat la Bucureşti…
– Minunat!… Era şi mai grozav dacă îl însoţeai… Ah, domnule Stanciu, fiinţa asta cu chip de înger este un demon, când o să…
Tânăra nu mai zâmbea. Privirea ei devenise gravă.
– Nu cred că domnul Stanciu doreşte să ştie ceva despre firea mea…

– Excelent! O, dar am uitat să fac prezentările. Ea, Helena prinse braţul tinerei şi o obligă să facă un pas, este nepoata mea. E cel mai reuşit exemplar din familia noastră…
Eugenia întinse mâna simplu, firesc.
– Sunt numai de câteva zile la Cerna, dar am auzit o mulţime de lucruri despre dumneata, domnule Stanciu…
– Mă flataţi, domnişoară…
– Deloc! îl întrerupse Eugenia. Ceea ce am aflat nu-ţi este favorabil.
– Excelent! exclamă Helena care lăsase braţul tinerei şi-l apucase pe cel al lui Dragoş. Iată un motiv să vă retrageţi la bar şi să staţi de vorbă, să vă cunoaşteţi, să vă urâţi sau să vă adoraţi, după cum vă va fi voia… iar pe mine să mă lăsaţi să-mi mai încerc norocul… Simt aripa zeiţei Fortuna deasupra mea…
Eugenia o privi lung, într-un fel anume, zâmbi şi zise blând:
– Helena, Marina ne aşteaptă în faţa Cazinoului. Suntem cu maşina…
– A, da, uitasem… Ce ai zice dacă îl luăm cu noi pe domnul Stanciu?
Eugenia se întoarse cu toată faţa spre Dragoş.
– Dacă nu aveţi ceva mai bun de făcut, vă rog…
Helena nu-i dădu timp să refuze.
– Nu căuta zadarnic o scuză, tinere, ai venit la Club pentru că nu aveai cum să-ţi omori plictisul… îţi place să observi lumea, nu? Noi îţi oferim un teren de studiu. Suntem destui în casă. O groază de musafiri, dar te asigur că, dintre toţi, eu sunt cea mai interesantă. Şi ştii de ce? A, nu, nu-ţi voi uşura sarcina, n-ai decât să-ţi dai osteneala şi să descoperi singur.
– O astfel de invitaţie, nu poate să fie refuzată, conchide Dragoş.

Vila spre care se îndreptau se afla de partea cealaltă a râului, în capătul străzii Traian, o stradă abruptă. Casa, o construcţie cu etaj, zidită din cărămidă roşie şi piatră cafenie, se ridica printre copaci în mijlocul unui teren ce aducea a parc. Helena o moştenise de la soţul ei, unul dintre cei mai renumiţi croitori din zonă. După anii ’30, cererea de îmbrăcăminte trainică şi ieftină era în creştere. Napoleon Ivaşcu, viitorul soţ al Helenei, ambiţios, bătăios, cu o imaginaţie bogată şi totodată sever controlată, şi-a spus că cineva trebuie să ofere oamenilor ceea ce caută. A început să vândă produse moderne, în serii limitate, cu un câştig bun. Părerea lui era că majoritatea celor care treceau pragul Casei, cu siguranţă vor reveni: „dacă le câştigi încrederea, ei cumpără de la tine şi se întorc iar şi iar.” Era un adept convins al măsurii. Aşa că, de îndată ce a considerat că era destul de bogat, a vândut atelierele, magazinele şi a hotărât să se căsătorească. Întâmplarea i-a scos-o în cale pe Helena şi au întemeiat un cămin. Nu dragostea i-a legat, cum declara simplu şi încântător Helena, ci sentimentul că aveau nevoie unul de celălalt. În acelaşi an, Helena a rămas văduvă.
La vilă, petrecerea era în toi. Oaspeţii, numeroşi şi gălăgioşi, de îndată ce remarcă apariţia Helenei, se adună stup în jurul ei. Ea îşi întinde braţele ca şi cum ar vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi.
– Dragii mei, întoarceţi-vă la ceea ce ştiţi să faceţi cel mai bine: admiraţi femeia, bârfiţi cu măsură, dar păstraţi ceva din energia voastră pentru mai târziu. Păreaţi cam aprinşi într-o dispută. Discutaţi, aşadar, despre?
– Despre moralitate, despre virtute…
– Despre virtute? taie ea elanul vorbitorului. La urma urmei, virtutea înseamnă o dorinţă reprimată… Exact ceva ce eu nu sunt în stare să înţeleg sau să recomand. Şi nu-mi pare rău… Am ajuns, cu trecerea anilor, la o filozofie a mea: vinde-te ieftin şi vei fi tratat ca un nimic şi călcat în picioare: pune preţ pe tine însuţi, chiar dacă nu faci doi bani şi vei avea lumea la picioarele tale… Cred în aceasta înţelepciune şi nu dau voie nimănui să mă contrazică… Din păcate, am ajuns la concluzia că suntem cu toţii lipsiţi de discernământ, părerea celorlalţi este criteriul nostru… în această epocă eu mi-am luat drept piatră de încercare, principiul autoevaluării… Mi se pare mie sau mă priviţi cu ochii prea deschişi? Nu mă înţelegeţi, sau…
Helena băuse şampanie. Se ameţise. Era mai fermecătoare, mai pătimaşă.
Lui Dragoş îi plăcea înflăcărarea ei.

– Ce toi spui, scumpă Helena? Sau te alinţi? Eu cred că eşti capabilă de orice… iar virtutea nu e cel mai dorit sentiment nici pentru mine…
Helena ridică din umeri şi o rugă pe Marina să cânte ceva la pian. Era tulburată. Brusc, crede că în curând viaţa ei se va complica.

Marina, slăbită şi tristă, se aşeză la pian. Avea O figură sinceră şi deschisă şi un fel de a fi candid, în ochii ei se citea umbra unei timidităţi care o făcea să-si îndrepte privirea într-acolo unde nu se afla nimeni. Dragoş, observându-i lipsa de vlagă, se apropie şi, sub pretextul că alege o partitură din maldărul de note împrăştiate pe o măsuţă, lângă pian, îi cerceta atent chipul, fata îl privi şi ea. Ochii bărbatului erau limpezi şi păreau să o încurajeze. În clipa în care vorbi, vocea lui profundă, plină şi senzuală, răsună în toată încăperea, iar ea se trezi că îl ascultă cu plăcere, chiar cu o pornire de supunere.
– Vreţi, Marina, să încercaţi aceasta Fugă a lui Chopin?

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein 1995