Şi dragostea ucide / 20 /


si dragostea

(…)

Pe când Dragoş, ieşea din piaţa teatrului începu să plouă. Mai întâi nişte picături mari şi grele care se stingeau pe asfalt formând un fel de monede cu margini neregulate, apoi mai insistente, însoţite de un vânt cald. ce răscolea copacii; în sfârşit, se porni ploaia acompaniată de trăsnete şi fulgere. În scurt timp ceea ce păruse să fie o simplă răpăială se transformă într-o adevărată furtună. Se adăposti sub o poartă. Pe lângă el. neluând în seamă violenţa ploii, trecu o tânără. Mergea cu un pas domol, cu fruntea ridicată, cu ochii larg deschişi şi privea înveselită cerul. I se păru că semăna cu Ivona.
Ploaia încetase tot atât de brusc pe cât începuse. Ieşise soarele şi zvântase trotuarul, străzile. Dragoş ocoli oraşul şi se afundă în pădurea din apropiere. Reveni în urbe abia spre seară.
Era primăvară. Trecuseră aproape cinci ani de la moartea lui Costache. El îşi păstrase obiceiurile de altădată: nu putea ieşi din casă fără să arunce banii ca pe un lest pentru a realiza dacă nu plăcere cel puţin un soi de ameţeală de care avea nevoie aşa cum un drogat are nevoie de opiu… O fac, se justifica faţă de sine însuşi, pentru a mă opri la graniţa abrutizării. Din ceea ce îi oferea un oraş cum era Cerna, în materie de distracţii, jocurile de noroc îi aduceau o emoţie destul de puternică pentru ca să-şi ucidă plictisul. Intră pe poarta cazinoului. Edificiu aproape banal, cu acoperişul proiectat mult în afară, văzut de departe, forma un cerc perfect cu tufele de trandafiri înalţi întunecaţi, plantaţi în grup de trei, patru, în jurul lui. Clădirea joasă, dreptunghiulară, avea faţada străpunsă de o uşă masivă, dublă şi de o mulţime de ferestre dispuse la distanţe inegale. Sub streaşină, câteva bănci din piatră, aşezate de-a lungul zidului, serveau drept loc de odihnă. Peronul din faţa uşii era din belşug luminat, Urcă treptele albe şi intră. Îşi scoase din mers pardesiul uşor, îl azvârli cu o mişcare sigură în braţele portarului şi, dând la o parte o perdea grea, din pluş albastru, trecu în sala de ruletă.
Nu avea de gând să joace…
Privea discret, sperând să rămână cât mai mult timp cu putinţă neobservat. Amalgamul de lume, rostogolirea bilelor, schimbarea culorilor şi a cifrelor. Găsi un loc lângă fereastră. Chipurile jucătorilor defilau prin faţa ochilor agale, apatice.
Îl aştepta o seară neinteresantă.
Îl pândea plictiseala. Poate chiar mai mult; goliciunea sufletească inventată să se reverse ca o greaţă, atunci când abia te suporţi pe tine însuţi şi consimte să se atenueze cu mici stimulente exterioare, cum ar fi studierea minuţioasă a unui individ, a unui obiect. Observarea, exerciţiu eficace în alte împrejurări, părea acum inutilă; nici o preocupare nu putea să-i facă să uite că de mâine va fi obligat să-si schimbe complet modul de viaţă. Nu mai putea să dea înapoi. Îi promisese Ivonei… „Până atunci însă o să-mi ofer un loc de onoare printre cei ce se ţin cu dinţii de o existenţi searbădă, uluitoare prin plăcerile pe care le oferă, a căror nelinişte pătimaşă este un excitant pentru nervii mei… Desigur, mi-ar fi mai de folos o întâmplare şi nu una oarecare, ci cea care să-mi aducă un plus de entuziasm…”
Printre jucători, se afla şi o femeie în cea mai bună formă: câştiga. Persoana nu scăpă neobservată de Dragoş. Îşi părăsi locul şi se aşeză în spatele ei.
Vedea suprafaţa mesei, o mulţime de mâini de o varietate şi formă infinite, bila rostogolindu-se ca un ochi orb, dintr-o parte în alta, pe întinderea de postav verde. Din când în când auzea exclamaţii scurte. Câte un ins se ridica brusc, palid, răsturnând scaunul şi părăsea sala. Imediat, locul rămas liber era ocupat de altcineva.
Vacarm.
Fum.
Miros de parfum şi fard.
Dragoş îşi concentrase toată atenţia asupra mâinilor femeii care continua să câştige: nişte mâini albe, cu degete lungi, încărcate cu inele. încordate şi vibrând a nerăbdare ca nişte corzi de chitară, tremurau când împingeau jetoanele, se adunau când apucau câştigul, în răstimp de o oră, acele mâini reuşiseră de a fi pe rând mâini destinse, liniştite, tremurătoare. Brusc, după o fază de joc încheiată, norocul o părăsi. Se ridică. Dragoş abia avu timp să se ferească, în faţa lui stătea o femeie care putea să aibă patruzeci de ani, dar tot aşa de bine se putea să nu fi împlinit treizeci. Era frumoasă. Cu un ten brun închis întins, cu ochi migdalaţi, aprinşi de febra jocului, părul tăiat scurt, abia dacă acoperea vârful urechii, avea străluciri întunecate. Tulburat. Dragoş o salută. Femeia îi zâmbi.
– Ah! Iată-l pe Dragoş Stanciu! Cum să nu cred în minuni? O, dar pari încurcat. Nu mă recunoşti? Ne-am întâlnit de atâtea ori în străinătate!
O clipă, strălucirea ochilor, strălucire aţâţată şi întreţinută de patima jocului, păru estompată, dar se aprinse şi mai tare.
– Salvează-mă, tinere! Am pierdut o avere, dar nu şi pofta de joc, împrumută-mi cincizeci de mii!
Dragoş îşi duse mâna la buzunarul interior al hainei. Vru să scoată portmoneul, dar femeia, al cărui nume el şi-l aminti, Helena Ivaşcu, tresări şi-i făcu semn să aştepte. Urmărindu-i privirea, văzu venind spre ei o tânără ce părea că îşi cheltuia ultimele forţe pentru a da pasului său o oarecare siguranţă.
Sub pleoapele Helenei, pupilele mărite păreau imobile şi fulgerau.
Tânăra avea o faţă îngustă, delicată, prelungă şi expresivă.
Gura cu buzele proaspete, bine conturate, uşor deschisă, descoperea dinţii pe jumătate. De la distanţa de câţiva paşi, Dragoş îi vedea cum clănţăneau înfrigurat pe când buzele rămâneau întredeschise cu încăpăţânare, hotărâte să schiţeze, sau mai degrabă să menţină un surâs.
Fruntea, poate prea înaltă, era acoperită de o şuviţă de păr blond, luminos, nările palpitau într-o neîntreruptă fremătare, de parcă în acel loc, sub piele iar fi trecut mici valuri invizibile. Capul, uşor aplecat pe umărul stâng, un umăr sculptat, abia acoperit de marginea unui decolteu şi de o mânecă largă, legată mai sus de cot cu o panglică, într-o fundă complicată, sugera mai mult o poziţie de apărare decât una cochetă. De încheietura mâinii stângi atârna o pungă din catifea albă, brodată cu perle.
– Mi-ai promis că n-ai să mă urmăreşti! zise Helena de îndată ce fata se opri lângă ea.
– Iar tu, răspunse tânăra cu un zâmbet timid, dar cu o voce hotărâtă, ai jurat că n-ai să mai intri într-o sală de ruletă…

(…)

din capitolul 8 –  roman  –  Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s