Chateaubriand /O Castelană visătoare


Nimic nu ne opreşte să spunem că romantismul, în întregime, se trage din René. René este un tip uman, este unul din numele cel mai des citate pentru a defini o stare de spirit care a fost la modă o bună parte a secolului trecut şi care, de altfel, nu a dispărut, şi este fără îndoiala veşnică.
… Norocul i-a surâs. Împrejurările au amplificat însutit efectul operelor sale asupra publicului. A apărut într-un moment când anumite lucruri importante trebuia să fie spuse şi când o ţară întreagă dorea să fie spuse. A ştiut să le spună în chip genial. Mai mult, el era singurul scriitor hărăzit cu geniu în acea vreme, sau cel puţin cu un geniu capabil să farmece lumea.
… Chateaubriand a fost profund influenţat de Rousseau. La rândul său, a influenţat toată literatura secolului al XIX-lea.  (Jules Lemaître)

O Castelană visătoare
Este un adevărat roman, un roman trăit. Este vorba de povestea scrisă de către Chateaubriand şi una dintre prietenele lui, de una dintre numeroasele aventuri ale domnului de Chateaubriand. Şi iată că această poveste scrisă de ea şi de el, se află acum sub ochii noştri.
O provincială se apucă să-i scrie lui Chateaubriand în 1828, fiindcă avea pentru el, cum spune Joubert, „această admiraţie literară care la femei nu e decât o formă a iubirii” sau, aş zice eu, o iubire care la femei ia înfăţişarea admiraţiei literare.
Chateaubriand îi răspunde. El avea o infirmitate şi o calitate. Infirmitatea, cum a spus domnul de Polignac , consta în aceea că Chateaubriand „nu putea, când se afla în faţa unei coli de hârtie, să stea liniştit”. Calitatea, periculoasă dealtfel, era că nu rezista să fie iubit de o femeie fără să-i declare că o iubeşte şi el. Şi el era iubit de toate femeile.
Aşa că Chateaubriand îi răspunse. Corespondenţa lor – fără ca ei să se fi văzut vreodată şi fără să se poată deocamdată vedea – a continuat timp de nouăsprezece luni. Marchiza de V… păstra scrisorile lui Chateaubriand şi ciornele propriilor sale scrisori. Aşa se face că toată această corespondenţă s-a păstrat în arhivele marchizei. A fost regăsită şi acum, publicată.
Este un roman foarte interesant. Dinspre partea marchizei – care avea patruzeci şi nouă de ani – aflăm candoare, blândeţe, tristeţe plină de graţie, dragoste profundă şi delicată a unui suflet care s-a păstrat tânăr în străvechiul castel din Sud. Ea ne aminteşte pe Eugénie de Guérin . Îl iubeşte şi îl admiră pe Chateaubriand cu o nevinovăţie adorabilă şi vrednică de milă. Ea are naivitatea, când el pleacă spre Roma în calitate de ambasador , să-i propună să facă împreună călătoria cu diligenţa. Iar Chateaubriand îşi dă osteneala să-i demonstreze că doamna de Chateaubriand ar gusta prea puţin acest plan.
Marchiza nu e proastă şi intuieşte exact sentimentele lui Chateaubriand faţă de ea. Ea îi scrie: „Marie a voastră nu vă trezeşte curiozitatea şi nici nu vă trece prin cap s-o iubiţi. Citiţi scrisorile mele aşa cum se respiră parfumul unui buchet de violete, fără intenţia de a culege din crâng planta care îl răspândeşte.” Desigur că asemenea afirmaţii se fac pentru a fi contrazise de celălalt. Dar cei săraci cu duhul nu se gândesc nici măcar să le exprime.
Ea este foarte deschisă. Nu chiar imediat, dar peste puţin timp, şase luni de la începutul corespondenţei, îi aduce la cunoştinţă că este în vârstă; nu-i ascunde că are un fiu care e deja în armată. „El a trecut Rubiconul parveniţilor: şi-a recunoscut tatăl”, spune Dumas fiul în Problema averii. Ea a trecut Rubiconul îndrăgostitelor: şi-a mărturisit vârstnicul fiu.
Ea are calităţi literare, stil şi imaginaţie şi este absolut demnă, chiar şi din punct de vedere literar, de a coresponda cu autorul lui René. Mai mult decât scrisorile în care îi declară pasiunea sunt edificatoare acelea în care conversează cu el cu un gen de elegantă degajare. Iată un pasaj: „Iarna este totuşi foarte aspră, astă-noapte a căzut zăpada, aproape de două picioare, şi iată-mă claustrată pentru câteva zile. Exact timpul să ajung la Roma! Nu vezi nici cerul, nici pământul, nici râul, nici munţii, se mai zăresc doar câteva urme mai întunecate pe albeaţa zăpezii; orizontul este la doi paşi. Apele sunt încremenite. Nicio pală de vânt. Nu auzi niciun zgomot. Aerul a îngheţat. Dar inima mea bucuroasă bate mai repede la speranţa întoarcerii voastre şi doliul naturii nu apare în faţa ochilor mei mulţumiţi decât ca un spectacol plăcut şi nou. Un foc strălucitor înveseleşte camera mea. Mari buchete de trandafiri, de narcise şi de violete îmbălsămează aerul, şi dragul meu Pietrino, încântat să mă revadă, cântă cel mai lung cântec al lui adus din munţi. Pietrino este un măcăleandru care, de cinci ani, revine, credincios, să-şi petreacă iernile cu mine. În timpul nopţii stă cocoţat aproape de patul meu. În timpul zilei se ascunde adesea în părul meu. Se încălzeşte cât poate, mănâncă încântat la aceeaşi masă cu mine, mă urmează foarte departe în plimbările mele şi vine când îl chem. Când nu are cum intra loveşte cu ciocul în geam ca să-i deschid. Acum vreo doi ani m-am hotărât, ca o nerecunoscătoare, să-l marchez. I-am prins de gheruţă o panglicuţă de o livră. Nu ştiu cum s-a întâmplat accidentul, dar, când s-a întors, gheruţa îi atârna, ruptă; s-a vindecat de tot şi, deşi şchiopătează un pic, micuţul, invalid nu-şi mai aminteşte de accidentul lui şi nu e mai puţin vesel, nici mai puţin credincios ca înainte. El mă face să mă gândesc uneori la un invalid adevărat, eroul meu favorit. E Dominique de Vicq, care, ţintuit de o rană de nevindecat la castelul lui, aflând că Henric al IV-lea urma să plece la război şi avea nevoie de bani hotărî să i se taie piciorul bolnav pentru a putea să-l mai slujească pe rege, vându toată averea şi îi dărui regelui preţul ei, contribui apoi cu tărie, prin bravura şi abilitatea lui, ca acesta să-şi recapete regatul, rămase în preajma lui la Paris al cărui guvernator a şi fost, mi se pare, şi, în ziua următoare asasinării regelui, îşi dădu sufletul în strada Ferronerie cu ochii aţintiţi spre locul unde fusese lovit de moarte cel pe care îl iubise cu credinţă. Fericiţi cei care iubesc în lumea asta precum Dominique de Vicq!”
Doamne! ce frumos scriu femeile atunci când nu pozează! Şi aceasta, în chip firesc elegantă şi sobră, nu pozează niciodată.
În scrisorile lui, Chateaubriand este cel pe care îl cunoaşteţi; melancolic, plictisit, dezgustat de viaţă şi de univers şi exprimând toate acestea în stilul său de inefabilă nobleţe şi de înaltă maiestate. Să fie prea mult zis maiestate? Ei nu! întotdeauna am fost ispitit să spun: Excelenţa Sa stilul lui Buffon şi Alteţa Sa stilul lui Chateaubriand.
Are exact şaizeci de ani. Asta nu e un motiv de veselie, iar el nici n-a fost niciodată vesel. Ascultaţi-l: „Dacă este ceva ce mă preocupă, este călătoria care m-ar duce în inima pădurii unde vă aflaţi. Dar mai sunt cinci sau şase luni de aşteptare şi, ca un sălbatic – cu care mă asemăn întrucâtva – eu nu sunt sigur decât de intervalul dintre două răsărituri de soare.”
El găseşte, în goana condeiului, ca să exprime acest plictis atotstăpânitor, formule la fel de inspirate ca acelea pe care le-am admirat în alte scrisori ale sale: „… Fiţi fără grijă. Stau bine cu sănătatea. Stau rău ca anii, boală incurabilă, dar cu care poţi uneori să te mai târâi multă vreme. Sunt sătul de viaţă. Aşa eram încă din tinereţe; este un cusur al spiritului sau al inimii pe care n-am reuşit să-l îndrept niciodată. M-am obişnuit cu el şi, mereu ros de un plictis secret, înaintez spre limanul care mi s-a părut mereu atât de îndepărtat încât nu poate fi atins . Toată gingăşia voastră, toată prietenia ce ne leagă nu-mi vor schimba această dispoziţie înnăscută, dar o vor îmblânzi. S-ar părea că vă pasionaţi de politică mai abitir decât mine. Eu n-am avut niciodată răbufniri de ambiţie, decât din cauza amorului-propriu rănit. Să nu vă mâhnească ceva ce nu înseamnă nimic în viaţa mea; pasiunea mea este singurătatea şi această pasiune creşte firesc pe măsură ce devin mai puţin potrivit pentru această lume. Fericită pasiune care se îmbogăţeşte prin tot ceea ce se pierde!”
El ajunge la Roma, pe care n-o văzuse de douăzeci de ani. Constată cu profundă tristeţe că nu mai simte nicio emoţie: „Iată-mă la Roma, care m-a lăsat rece (subl. de Chateaubriand). La vârsta mea nu mai trebuie să călătoreşti: nu mai ai ochi pentru nimic…”
Şi, o lună mai târziu: „…Nu mă obişnuiesc cu ruinele Romei. Am văzut destule dărâmături. A venit timpul să mă închid în singurătatea mea ca să nu mai ies din ea. În fundalul oricărui tablou pe care-l văd acum zăresc întotdeauna mormântul meu; el nu mă înspăimântă deloc, îmi place chiar să îl contemplu; dar, în acelaşi timp, el îmi răpeşte orice plăcere, interesul pentru orice lucru. În faţa morţii cele mai mari probleme par neînsemnate. Ar mai fi rămas legăturile sufleteşti; dar nimeni nu se leagă de ceea ce îmbătrâneşte şi se duce, şi tocmai atunci ai mai multă nevoie de tovărăşia altora, când eşti mai neglijat şi mai singur.”
Se ocupă, cu o anume detaşare, de artă şi de arheologie. „Asta face să treacă timpul”, zice, dar, de fapt, îi place mai mult decât vrea să recunoască: „Aţi văzut că am făcut să se ridice un monument funerar lui Poussin . Îmi plac celebrităţile pe care le clădeşte posteritatea şi faţă de care contemporanii au fost nedrepţi. Numele meu va supravieţui măcar la Roma sub protecţia numelui unui om de geniu. Melancolia şi înţelepciunea tablourilor lui Poussin îmi plac şi petrec ore întregi privindu-le. Am să încep de asemenea nişte săpături. Nu sunt fericit şi fără îndoială că nu voi găsi nimic; dar asta face să treacă timpul. Dacă, totuşi, am să nimeresc vreo capodoperă îngropată aparţinând lui Praxiteles? Asta îmi face inima să bată mai tare…”
În ceea ce priveşte sentimentele lui faţă de marchiză, ele sunt amestecate. El este un pic timid, cochet ceva mai mult, gelos cu amabilitate, curios mai degrabă decât îndrăgostit, dedându-se la un joc picant care l-ar fi distrat, dacă el ar fi putut să se distreze vreodată şi acceptând un mister care îl flatează şi pe care se simte bine că ar dori mai degrabă să-l prelungească decât să-l elucideze.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

Anunțuri

3 comentarii la “Chateaubriand /O Castelană visătoare

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s