Şi dragostea ucide / 18 /


deea,5

(…)

Dragoş intră în salonaşul Ivonei şi, răsucind nervos lanţul ceasului de buzunar, cercetă interiorul tapetat în mătase, oglinda, câteva obiecte de toaletă, părăsite. Mapa de lucru, aruncată pe colţul mesei de scris, doldora de hârtii, părea să facă notă discordantă. Nu era locul în care ar fi dorit să se afle, dar Ivona insistase să vină şi n-a avut încotro. Se aşeză în singurul fotoliu din cameră. Dacă, din întâmplare ar fi intrat cineva, văzându-l putea să confirme că adormise, dar, cu toată influenţa moleşitoare a fotoliului, ardea de nerăbdare să o vadă pe sora lui intrând, să o asculte, apoi s-o facă să înţeleagă esenţialul: el este şi va rămâne un călător, un visător, să nu aştepte minuni, să îl accepte aşa cum era.
Teoretic avea şanse. Ivona, deşi nu se manifesta, îl iubea; niciodată nu s-a opus dorinţelor lui, oricât de trăsnite sau costisitoare s-ar fi dovedit.
Fără îndoială că discuţia de astăzi se anunţa dificilă. Ivona trecea ea însăşi printr-o perioadă grea: la nici un an de la căsătoria ei, revenise la Cerna. Se părea că ceva era în neregulă, sau cine ştie? Ea n-a găsit de cuviinţă să-şi motiveze întoarcerea, aşa cum n-a vrut să-l asculte pe Dragoş când el o sfătuise să mediteze bine înainte de a se mărita cu Mihai Orleanu.
Dragoş, era pe cale să-şi piardă răbdarea. Se ridică şi deschise radioul, un ropot de aplauze prelungit, încheia, pesemne, transmiterea unui concert. Răsuci din nou butonul şi aparatul amuţi. Ocoli cu bună ştiinţă fotoliul şi îşi propuse să studieze obiectele care o înconjurau zi de zi pe Ivona. O perie de păr, cu mâner de argint, îi atrase atenţia. Fără să o ridice, îşi trecu palma peste netezimea şi răceala metalului.
În cameră se simţea un parfum de flori. De unde o fi venind? Se uită în oglinda, în uşă stătea Ivona şi avea braţele împovărate cu flori de liliac.
– Bună! salută ea simplu, cordial. Ai avut timp să constaţi că a înflorit liliacul?
– Dragoş era încurcat, totuşi zise:
– Şi da şi nu!
– Indecis, în sfârşit, ţi se potriveşte. Luă de pe scrin o vază şi timp de cinci minute se ocupă exclusiv de aranjarea florilor.
– Cu ce vrei să încep?
Întrebarea ei avu darul să-l tulbure pe Dragoş. Mai întâi că nu înţelege ce să înceapă şi, în al doilea rând, Ivona nu obişnuia să facă vreun favor, chiar dacă era vorba de fratele ei: totuşi zise cu umor:
– Cu a accepta invitaţia mea la cină.
– Câştigă acest drept şi nu te refuz.
Lui Dragoş îi pieri pofta de joc. Privindu-şi sora, constată că se schimbase. Faţa ei plină, strălucitoare altădată, se alungise. Culoarea deschisă a tenului dispăruse, făcând loc unei palori care, în mod ciudat, îi sporea frumuseţea, dându-i, totuşi, un aer de severitate.
Ivona ocoli masa de scris şi, rămânând în picioare, deschise mapa de lucru. După ce studiază sumar hârtiile, le clasează după nişte criterii doar de ea ştiute.
„Draga de ea” îşi zise în sinea lui, Dragoş, „nici nu se gândeşte că aş putea pleca din nou”. Se simţea cuprins de o senzaţie ciudată în care sentimentul de mândrie se îmbina cu o delicată dorinţă de a recunoaşte, de a face publice calităţile excepţionale ale Ivonei.
Un timp, nimeni nu scoase nici o vorbă. În cele din urmă. Ivona închise copertele mapei şi spuse:
– Uită-te peste cifrele din bilanţ. Mâine ne întâlnim cu acţionarii. Să ai în vedere că preţul lemnului, prelucrat aşa cum îl dorim noi, a scăzut, impozitul e aberant, adaugi şi nepriceperea administratorului pe care îl ţinem din motive pur sentimentale… întrevezi falimentul? Ni s-a sugerat să vindem fabrica, dar, în condiţiile actuale am lua o nimica toată… Eu nu mai am idei. Am obosit…
Lumina intra simplu în cameră, fără a face umbre. Ivona simţea că n-a reuşit să-i comunice fratelui ei esenţialul. Rămase cufundată în plasa gândurilor proprii.
Ochii lui Dragoş se micşorară sub sprâncenele stufoase, în timp ce căuta un mod mai puţin dur de a o înştiinţa pe Ivona că intenţiona să plece la Paris, unde urma să participe la o demonstraţie a aşilor aviaţiei.
Îl scoase din încurcătură Ivona.
– Ai aerul unui condamnat la spânzurătoare.
Dragoş îi adresă o privire precaută.
– Fratele tău nu este un om de afaceri…
– N-are de unde să ştie dacă nu încearcă.
– Vorbeşti serios?
– O, te rog, nu este vorba de ce cred eu sau nu. Şi. de altfel, n-ai alternativă. Există obligaţii de la care nu te poţi sustrage… O tăcere apăsătoare se lăsă între ei.
Într-un târziu, Ivona rosti cu glas vesel:
– Ei, vrea cineva să mă invite la masă, sau în seara asta o să mănânc doar friptura rece?

Ivona stătea nemişcată, sprijinită de marginea mesei de scris, cu privirea aţintită pe florile de liliac.
„E nefericită. Jur că am să-l omor pe Mihai”. Îşi zise Dragoş.
– E totul în regulă? întrebă el cu glas stins. îndurerat.
– Bineînţeles! Ce-ţi veni?
– Mă gândeam să bat pe cineva…
Ea clătină din cap:
– Insuccesul, durerea simt ceva personal.
Dragoş se uita insistent la ea, cu o expresie îndurerată şi în acelaşi timp acuzatoare: „Vrei săi ajuţi pe alţii, dar nu eşti în stare să ai grijă de tine.”
Ivona îi înfruntă privirea. Simţea intuitiv gândul lui, îi înţelegea şi reacţia. Un fior rece, dar nu neapărat neplăcut, îi trecu repede prin toată fiinţa. „Un semn de slăbiciune?” Pentru a-şi controla reacţia, traversă încăperea şi se opri în uşă. Un muşchi zvâcnea sub pielea uşor ofilită a obrazului.
Nimeni nu era mai abil în a-şi ascunde simţămintele decât ea.
Nimeni vreodată nu se purtase mai dur şi mai categoric cu ea, decât o făcea ea însăşi.
Îşi înfrâna tendinţa ele a se ascunde, de a se sustrage observării lui Dragoş şi se întoarse brusc, zâmbi, apoi ieşi.
Între cei doi părea să se fi statornicit un pact: fiecare dintre ei având convingerea că sosise vremea să devină mai intimi, mai fraţi, cum îi plăcea lui Dragoş să se exprime.
O jumătate de oră mai târziu. trăgându-şi pe mâini mănuşile din piele fină de căprioară, aruncă o privire grăbită în apele oglinzii, îşi văzu chipul răsfrânt, dar avu ciudatul sentiment că ea, cea de dincolo de suprafaţa de cristal, rece şi impersonală, era mai curând opera meşterilor veneţieni a căror trudă şi pricepere se materializa de sute de ani în aceste obiecte magice, într-un cuvânt se privea cu ochi străin şi indiferent.  (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein,  1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s