Şi dragostea ucide / 17 /


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ziua de primire a Ivonei ţinea, în mod obişnuit, până spre ora unsprezece. Mona însă nu se grăbea să plece. Simţea că nu băuse destul.
Neatrăgând-o deloc convorbirea cu sine care o aştepta la ea acasă, întârzie cât poate în faţa barului, privind terasa de unde oaspeţii coborau direct în maşinile personale ale căror uşi le ţineau deschise şoferii.
Terasa era boltită, susţinută de coloane de marmură pală. Între stâlpi se puteau vedea flori de leandru, înalte, multe la un loc, pe fondul de verdeaţă întunecată a parcului erau de o frumuseţe ireală. Pe covorul stacojiu amuşina aristocratic, în faţa pragului, un ogar, făcând tentative clare de a atrage atenţia asupra lui.
Altădată, o astfel de scenă iar fi adus un plus de încântare, satisfăcându-i gustul şi pasiunea pentru eleganţa exterioară a vieţii, pentru neprevăzut şi pentru dramatismul posibil. Acum însă, toate acestea, o făceau să simtă că îi erau din ce în ce mai reduse şansele de a mai trona, ca până de curând, cu puteri depline asupra celorlalţi. Gândul i se păru cumplit de dureros, de nedrept, aşa că se întoarse cu spatele, în vreme ce Ivona, strălucitoare în rochia albă, se lăsa sărutată de ultimii oaspeţi.
Nu putem spune că Mona ar fi putut fi geloasă pe interesul şi admiraţia pe care bărbaţii şi femeile deopotrivă le arătau amfitrioanei. Ştia că soţia lui Mihai putea atrage, era admirată, dar nu avea nici dibăcia şi nici răbdarea, calităţi obligatorii pentru a deveni ceea ce, în opinia Monei, era o femeie modernă. Cucerea cu uşurinţă, dar nu era în stare să ţină prada în folosul personal. Era prea educată să facă faţă unei vieţi singuratice, era prea egoistă pentru a încerca măcar să pătrundă în tainele timidităţii sau ale excesului de simpatie ori patimă îndreptate asupra ei de către un alt bărbat, altul decât Mihai. Gândul că Ivona ar avea energia şi curiozitatea de a încuraja un bărbat, o făcu pe Mona să zâmbească.
„Neinteresantă şi lipsită total ele spirit de aventură. Exact opusul firii mele. Ce-o fi găsit Mihai la ea?” Se întrebă Mona, luând un pahar plin de pe o tavă aflată chiar în dreapta ei şi porni în întâmpinarea Ivonei şi a lui Mihai care. după ce şi luaseră rămas bun de la ultimii oaspeţi, se grăbeau să i se alăture.
– Sunteţi nişte îngeri, zise Mona. iată de ce am curajul să vă cer încă o oră din viaţa voastră preţioasă şi bogată. N-am nici un motiv să mă duc acasă, în schimb simt nevoia să mă confesez… Practici, Ivona, această metodă controversată de terapie a lui Freud?
– Mereu uiţi, draga mea, interveni Mihai, că Ivona este ceea ce noi, bucureştenii, numim o femeie puternică, fără complexe şi care nu dă doi bani pe teoria freudeană…
– Şi ea şi tu sunteţi nişte norocoşi. Mersul vieţii nu v-a obligat să vă revizuiţi ideile proprii despre viaţă.
– Nu te prinde în nici un chip haina întunecată a scepticismului…
Mona aruncă o privire întrebătoare şi provocatoare lui Mihai şi bărbatul tăcu imediat.
Un timp în salon domni tăcerea. Mona, în stilul ei caracteristic, ruse tăcerea:
– Ivona, ştii că soţul tău a fost îndrăgostit de mine? Ei, haide, nu intra în panică, el n-a fost pentru mine decât un prieten îndatoritor. N-a fost şi nu este genul meu… Eu prefer bărbaţii violenţi, care-şi pot pierde raţiunea în momentele sublime…
– Încerci să ne sperii?
– Nu v-aş face această onoare. Şi m-ai înţeles greşit: eu vorbeam despre idee şi nu despre act… Am vrut să spun că posibilitatea de a decide, într-un moment dificil, dacă să mai trăieşti sau nu. Îţi dă forţa de a învinge…
Mihai îi luă mâna cu un nesfârşit gest de tandreţe şi-i sărută vârful degetelor.
– Cum aş fi reuşit să ajung la capătul acestei petreceri? Sau nu vă daţi seama că am şi făcut dovada unei eroine îndurând plictisul şi compania unor indivizi care cred că au dreptul de a mă judeca… Tu, draga mea, te străduieşti să fii o amfitrioană perfectă, ceea ce şi eşti, recunosc, dar cred că mă condamni în sinea ta pentru că nici măcar nu încerc să-mi ascund indecenţa de a nu suferi, pentru că refuz să ofer un jalnic şi nesincer spectacol în care eroina, adică eu, văduva, să mizez pozitiv sau negativ pe un nimeni… Ei bine, nu. Nu sunt dispusă să activez memoria colectivă numai pentru a pune o pietricică la facerea istoriei sau a istorioarei care să înceapă cu… s-a întâmplat odată… În seara asta, dragii mei, mai mult ca ieri, ca acum un veac, un mileniu sau doar cu o zi, îmi displace lumina trandafirie, lumină mincinoasă şi sunt gata pentru a scandaliza lumea declarând că pentru mine trecutul e trecut, îl smulg… pentru că nu vreau să rămână în prezent şi etern… vorbeam despre analiză şi psihanaliză? Recunosc, deşi nu o fac cu plăcere, ci pentru că am nevoie de voi, dar şi pentru a scăpa de un gând chinuitor, sau mai corect, de o întrebare, retorică: Mihai, tu crezi că am reuşit să fiu absentă din viaţa soţului meu într-un mod remarcabil?
– Pe cine crezi că interesează? răspunse Mihai cu o altă întrebare.
Mona o privi pe Ivona. Privirea era insistentă, uşor poruncitoare. Ivona îi întoarse o privire rece, dură.
Mona se simţea ciudat: ca şi cum se ştia cercetată sub lentilele unui microscop. Pentru a scapă de această stranie senzaţie, îşi scutură energic capul. Pe umerii goi îi căzură pletele lungi şi drepte care străluceau în lumină ca licărul aurului palid. Tâmplele, sub puterea ochilor albaştri, aveau o transparenţă azurie. Privirea era ca şi cum s-ar fi dăruit fără părere de rău emoţiei generate de o nenorocire.
– Sună ca o condamnare a trecutului. zise Ivona.
Mihai, vădit nemulţumit de intervenţia Ivonei, i se adresă iritat:
– E trecut de miezul nopţii, eşti bună să verifici dacă odaia de oaspeţi e în ordine?
Ivona părăsi încăperea.
Mihai o luă de braţ pe Mona şi o conduse până la sofa.
– Dragă prietenă, pe mine nu mă poţi înşela. S-au întâmplat lucruri numai de tine ştiute şi care ţi-au schimbat întreaga viaţă. Acum, că suntem singuri, vrei să vorbeşti?
Mona nu răspunse.
Se aşeză comod pe sofa. Expresia de maximă concentrare nu reuşea să-i altereze trăsăturile, să-i întunece lumina chipului. Dimpotrivă, părea extrem de atrăgătoare, aproape irezistibilă.
Mihai recepţionase fluxul venit dinspre prietena lui, dar cum nu dorea nici un fel de complicaţii, se duse la bar pentru a pregăti ceva de băut.
Făcea pentru prima oară acest gest de reprimare a dorinţei şi avea pentru sine un plus de respect. „Aşa cum există uşi care rămân închise pentru că nu ai cheia lor, există şi uşi întotdeauna larg deschise în faţa cărora eşti obligat să iei decizia cea mai decentă…” îşi justifică el gestul în timp ce amesteca băuturile, după o reţetă proprie, mult apreciată de prieteni.
Întârzia conştient operaţiunea. Respecta în acest fel nevoia Monei de tăcere.

(…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s