Mirabeau, fiul satanei / III /


220px-Honoré-Gabriel_Riqueti,_marquis_de_Mirabeau

(…)

Vincennes nu era Joux. Mirabeau nu putea ieşi să se plimbe până la Paris sau la Versailles. Dar şi Vincennes era o închisoare veselă. În primul rând Mirabeau, aşa cum făcea peste tot, vrăjise pe toţi temnicerii, mai puţin pe guvernator, domnul de Rougemont, care era sever. Mirabeau coresponda cu cine dorea, avea în persoana domnului Boucher, secretarul locotenentului de poliţie Lenoir , un protector şi un om devotat. Apoi, nu-i lipseau distracţiile galante. Nu mi se pare imposibil să fi fost vizitat la Vincennes de doamna de Guémenée şi de prinţesa de Lamballe. În orice caz, o tutuia pe cumnata domnului de Rougemont, guvernatorul, doamna de Ruault, care găsise vocea lui atât de frumoasă încât se grăbise să o însoţească cu a sa. Doamnei de Ruault, şi poate şi altora, li se potrivesc cuvintele Sophiei, dintr-o scrisoare: „Fără îndoială că ceea ce îi face să nu se grăbească să te scoată de acolo este că poţi fi văzut fără dificultate.”
Şi, în sfârşit, el se distră din toată inima, punând la cale intriga cea mai complicată şi extraordinară, romanul cel mai neverosimil pe care l-am putut vedea vreodată. El se prefăcu îndrăgostit de o femeie pe care n-o văzuse niciodată şi o făcu, prin scrisorile sale, să se îndrăgostească de el (sau aproape), având cu ca relaţii galante, chiar dacă pur epistolare, timp de trei luni.
Baudoin de Guémadeuc, raportor la consiliul de stat, suferind un faliment fraudulos şi fiind scos din serviciu şi întemniţat la Vincennes în 1780, Mirabeau făcu aici cunoştinţă cu el. Baudoin avea ca secretar pe un anume La Fage, un ticălos perfect, la care ţinea mult, iar La Fage avea ca amantă o mic-burgheză numită Julie Dauvers. Prin Baudoin, Mirabeau intră în relaţii epistolare cu La Fage şi Julie Dauvers, căreia, de la a treia sau a patra scrisoare, îi făcea curte în toată puterea cuvântului.
Mirabeau îi vorbea lui de sentimentele sale, iar ei de spiritul său; îi declara lui că îl admiră, îi vorbea de Sophie, îi spunea că o iubeşte pe Sophie şi că este îndrăgostit de Julie şi se pierdea în distincţii subtile; o numea pe Julie Liliette; îi spunea lui că îi place că La Fage o iubeşte pe Julie şi că îi place că Julie îl iubeşte pe La Fage şi reînnoi toată cazuistica amoroasă şi sentimentală din Noua Heloiză.
La început nu îşi dezvălui numele, spre a profita de atracţia misterului, apoi îl dezvălui pe jumătate şi apoi de tot. Romanul era ţesut cu simţul perfecţiunii.
Julie muşcă din momeală; nu foarte tare; nu foarte mult. Ea o apucă numai. Mirabeau înţelese foarte bine că ea nu muşcă decât din vârful dinţilor şi că e nevoie de altceva decât Noua Heloiză ca să o captureze. El intui că e o cumătră ambiţioasă. Trebui să pună la bătaie ultimele muniţii. Îi dădu să înţeleagă că ar putea să-i găsească o slujbă la Curte. Cum? Păi el era amantul unei mari doamne, care nu putea să-i refuze nimic, numai să poată să prindă acele mollia fandi tempora, adică ocaziile favorabile şi intime.
Cine să fie această mare doamnă? Păi, pur şi simplu doamna de Lamballe, prinţesa de Lamballe.
Pentru această uşuratică Julie asta însemna intrarea în paradis. Ce relaţii nemaipomenite! Mirabeau o seduce pe Julie Dauvers ca un comis-voiajor pe o spălătoreasă. Îşi cunoştea el marfa, pariziencele.
Neîndoielnic că nu era adevărat niciun cuvânt şi că doamna de Lamballe, căreia nu i s-a cunoscut vreo legătură extraconjugală, n-a fost niciodată amanta lui Mirabeau. El o cunoştea; amândoi erau francmasoni şi se înrudeau un pic. Este sigur că doamna de Lamballe s-a interesat de Mirabeau. Acosta vorbeşte despre ea, în scrisorile către Sophie, ca despre o protectoare. Cum ziceam, sunt înclinat să cred că doamna ele Lamballe îl vizita pe Mirabeau la Vincennes. Dar nimic mai mult. Însă Mirabeau potrivi totul ca să servească intrigii sale şi afirmă hotărât că doamna de Lamballe este amanta lui.
Pe Julie promisiunile lui Mirabeau au zăpăcit-o. Se şi văzu în suita reginei Maria Antoaneta. Aşa că îi promise mai mult sau mai puţin răspicat contelui de Mirabeau mica recompensa ce i se cuvenea.
Odată scăpat din închisoare, Mirabeau continuă intriga începută la Vincennes. Oh! dar o continuă într-un chip care ar fi putut să-l facă să fie trimis la galere. Ştiţi cum a procedat? Exact ca în Afacerea Colierului, în mic, dar cu cinci ani înainte de marea afacere a Colierului şi de afacerea marelui Colier … El pune sub ochii lui Julie Dauvers o scrisoare a prinţesei de Lamballe, care era un fals. Până aici e bine. Dar nu se opreşte aici. Pentru că Julie se arătă neîncrezătoare, chiar după vederea scrisorii, el o distră o vreme istorisindu-i discuţiile dintre regină şi doamna de Lamballe. Apoi, ajungând evident într-un impas, încearcă marea lovitură.
La un bal la Operă, el îi arată Juliei pe regina însăşi şi pe prinţesa de Lamballe şi nu numai atât, dar o prezentă pe Julie reginei şi prinţesei. Nu e nevoie să mai precizez că era vorba de o falsă prinţesă şi de o regină apocrifă. Cine să fi jucat rolurile? Dauphin Meunier s-a chinuit mult ca să le dea de urmă şi a făcut ipoteze care mi se par hazardate. N-are nicio importanţă şi este inutil să mai cercetăm. Oricare dintre actriţele sau „fetele de lume”, cum se zicea atunci, cunoscute de Mirabeau, puteau să o facă.
Ar fi poate momentul să ne întrebăm ce urmărea Mirabeau printr-o intrigă atât de complicată, neverosimilă şi condusă cu tenacitate. Comentatorii recenţi se întreabă ce interes putea să aibă Mirabeau în această afacere: poate, să-şi creeze o relaţie utilă, spre a găsi la ieşirea din închisoare o casă de prieteni din care să facă un sediu al său pentru legături şi intrigi viitoare… Eu nu cred că trebuie să căutăm aşa de departe. Plăcerea da a imagina un roman ciudat şi original, dorinţa de a face ca o femeie să se îndrăgostească de el înainte de a-l fi văzut, dorinţa ca Julie să devină amanta lui la ieşirea din donjon, plăcerea de a mistifica şi de a împinge până în pânzele albe mistificarea – toate astea cred că au fost absolut suficiente pentru ca Mirabeau să intre într-o asemenea aventură. Adăugaţi că, aşa împovărat de mii de treburi cum era în donjon, de mii de probleme şi douăzeci de corespondenţe, îi mai rămânea timp şi să se plictisească, într-atât de trepidantă era nevoia lui de acţiune. Aşa că, pur şi simplu, el găsise în această aventură complicată un nou chip de a-şi folosi energia. Şi, dealtfel, fiţi siguri că, pentru Mirabeau, cel dintâi erou şi model n-a fost Marius, ci Casanova.

din volumul I, Scriitori îndrăgostiţi, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1990

Anunțuri

2 comentarii la “Mirabeau, fiul satanei / III /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s