Şi dragostea ucide / 16 /


apa3

(…)

Ivona se întoarse la masă şi luă ziarul.
– Nu merită osteneală, crede-mă, cuvintele rostite de Mona erau încărcate cu dispreţ, o piatră a fost aruncată în apele şi aşa agitate ale vieţii mele, ridicând măşti de aer la suprafaţă, măşti care, spărgându-se, formează valuri… Evenimentul mă afectează doar pentru că este un fapt vulgar, mă plasează în zona cea mai gălăgioasă, unde conversaţiile sunt stridente, grosolane… Imbecilul care a scris nota, prin stilul patetic demonstrează că face cea mai murdară meserie din câte există: vidanjare. Astfel de indivizi trăiesc pretutindeni, trăiesc excitaţi de beţia cuvintelor care le exacerbează dorinţa de a scotoci prin gunoiul unuia sau al altuia, un fel de boală ce le contractează faţa urâtă şi uscată, aplecată peste mizera lor coală de hârtie…

Reacţia Monei, uşor necontrolată, o nedumereşte pe Ivona şi o obligă să facă o scurtă analiză.
Ce ştia Ivona despre Mona?
Că era cam uşuratică, suavă, atrăgătoare la chip, cu un caracter ascuns, ducând o existenţă complicată. Avea destule calităţi şi defecte pentru a atrage atenţia asupra ei. De îndată ce debutase în societate, s-a aruncat în tumultul vieţii cu dragostea aproape estetică pe care o au femeile răsfăţate şi frivole pentru legături amoroase primejdioase, scandaloase. Îşi confecţionase o aură apoi o pusese cu abilitate în evidenţă, lăsându-se atrasă în escapade, când mai puţin vinovate, când cumplite prin urmările dezastruoase pentru viaţa de familie a bărbaţilor căzuţi victime. Părea să﷓i facă plăcere să înfigă în inimi pumnalul pasiunii necontrolate.
Ivona şi Mona nu se simpatizau. Ivona o dispreţuia, iar Mona avea pentru Ivona un simţământ confuz de agresivitate, marcată însă de expresia unui sentiment ridicol dacă ar fi adevărat: convingerea intimă că ele două ar fi putut fi prietene, că sufletele lor erau pereche…

– Draga mea, am impresia că nu ai curajul să ne spui că mori de curiozitate să afli ce scrie în acest ziar…
Ivona recunoscu:
– Da, însă mi s-ar părea că m-aş strădui prea mult…
– Dă-mi voie să citesc eu: „Bucureşteni, treziţi-vă şi cutremuraţi-vă. În seara trecută, în vreme ce voi vă strângeaţi pe la casele voastre, bucurându-vă că aţi mai învins o zi, undeva, foarte aproape, într-un cabinet al Clinicii de neurologie, după o secundă de tăcere profundă, a izbucnit un tunet puternic, născut din emoţii nestăpânite comunicate subit oamenilor de gestul morţii. Eroii: un bărbat şi o femeie, doi tineri care se iubeau. O dragoste fără speranţă: el era renumitul specialist neurolog Paul Stoican, ea, o nimeni: secretara distinsului doctor. Act final: ei nu mai sunt. Bărbatul şi-a împuşcat amanta, apoi s-a sinucis. Se pare că din umbră a acţionat însă un criminal. Vom reveni cu amănunte.”
Mona aruncă ziarul pe masă şi rămase tăcută.
Ivona se simţea stânjenită. Comportarea Monei i se părea ciudată, jenantă, falsă, chiar îngrijorătoare. Dar îi căută o scuză: „Ni se poate întâmpla totul şi viaţa devine cumplit de complicată, ori supravieţuieşti şi e bine, ori cazi şi pieri şi este aproape şi mai bine…”
Erau gânduri parcă împrumutate. Conştientizate, ele o înfricoşară. Se grăbi să ofere Monei o ceaşca de cafea. Mâna îi tremura vizibil. Mona îi mulţumi, dar refuză trataţia.
– Nu te superi dacă îţi răpesc soţul?
– Nu, deloc. Am de trimis nişte scrisori, aşa că vă las…
– Ivona, constat că mariajul şi viaţa mondenă nu te-au prea ajutat. Ai rămas vulnerabilă. Ascultă sfatul unei prietene: nu te implica şi mai ales învaţă să nu suferi pentru ceea ce li se întâmplă altora. Viaţa e doar o comedie… Apropo, ce mai face Dragoş?
Fără să aştepte vreun răsuns, se adresă lui Mihai:
– Prietene, am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin. Te aştept în maşină.
Plecă grăbită şi se pierdu pe aleea principală a parcului la capătul căreia se afla o ieşire în stradă.
Ivona rămase singură. Părea copleşită de cele aflate. îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, încercând astfel să învingă starea de iritare căreia nu﷓i găsea justificare. La capătul câtorva minute bune reuşi să formuleze o concluzie: „Sunt doar melancolică.” Îşi plimbă privirea peste obiectele îngrămădite pe masă. „Aceleaşi şi aceleaşi lucruri… Ca o sufocare, sau, mai curând, ca o mlaştină ce poate atrage şi distruge în final, prin monotonie…” murmură ea, şi cuvintele i se învârteau în cap ca o melodie care ajunge aproape întotdeauna să te obsedeze. Zărind﷓o pe Saveta, camerista, coborând scările cu o tavă plină cu pahare şi cu o cană cu limonada, se grăbi să se întoarcă în camera ei.
Era neliniştită, sau simţea nevoia de a fi neliniştită… (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

2 comentarii la “Şi dragostea ucide / 16 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s