Şi dragostea ucide / 15 /


si dragostea

Vara se târa monoton.
Căldură.
Căldura, ca nişte aşternuturi sufocante, învăluia tot Bucureştiul. De la maiestuoasa pădure Băneasa în nord până la fertila ţarină a Dâmboviţei ce-şi croia anevoiosul drum tăind oraşul în două. Zăpuşeală apăsătoare şi enervantă. De câteva zile, o zonă depresionară supraîncălzită şi uscată se oprise deasupra capitalei, aşezându-se acolo ca o pasăre uriaşă deasupra cuibului. În dimineaţa aceasta, după cum anunţaseră meteorologii, era de aşteptat ca un front atmosferic dinspre nord-vest să împingă valul de căldură spre răsărit, aducând un aer mai puţin fierbinte, chiar răcoros. La munte se anunţau ploi.
Era ora nouă. Mihai încerca să alunge oboseala din oase şi mahmureala beţiei din noaptea trecută, înotând în mijlocul piscinei. Aici, valurile artificiale, provocate de un complicat sistem de ţevi prin care apa circula dirijată, atingeau înălţimi şi forţe nebănuite, biciuindu-i trupul într-un mod mai mult decât plăcut.
– Numai pentru acest masaj şi tot a meritat cheltuiala, îşi zise el în timp ce înota spre capătul bazinului, unde, la umbra unui tei uriaş, servitoarea tocmai aşternea masa pentru micul dejun.
Doamna s-a sculat? întrebă, învelindu-se în halat.
– Da, domnule…
– Roag-o să coboare, dacă vrea să bem cafeaua împreună!
De undeva, de dincolo de zid, se auzeau zgomotele străzii. Bucureştiul este un oraş a cărui personalitate suferă transformare după transformare: înainte de prânz pare să fie o metropolă de orbi: nimeni nu vede pe nimeni, trecătorii devin aproape invizibili, parcă nici nu există, lucru ce poate da o senzaţie de libertate, cumplită însă, pentru că acea masă de oameni, atât de copleşită de probleme existenţiale, pierduse de fapt libertatea o dată cu intrarea în viaţa cotidiană. Spre seară Bucureştiul devine un oraş, unde nici o mişcare nu scapă neiscodită.
Lui Mihai Orleanu i se potrivea cel mai bine faţa a doua a zilei: oraşul vulcan, oraşul iad, oraşul paradis, oraşul cu o mie de ochi care adună tot ceea ce alcătuieşte viaţa, şi ceea ce alcătuia viaţa lui îl satisfăcea.
Acum însă era puţin iritat.
Să fie căldura de vină?
Nu. Nici un fenomen meteorologic n-ar fi destul de tulburător pentru ai afecta echilibrul interior. Rădăcina răului era într-o fracţiune a nopţii trecute: „Trebuie să uit, trebuie să uit cumva…” îşi spuse în sinea lui de câteva ori, apoi se trase, metaforic vorbind, de urechi, dojenindu-se pentru slăbiciunea de moment.
Ridică, rând pe rând, capacul cafetierei, zaharniţei. Se gândi chiar să-şi toarne singur cafeaua, dar constata că îi era prea lene. Se îndepărtă de masă şi începu să alerge pe terenul de baschet. Simţea nevoia să-şi întindă oasele. Aşa că ridică mingea uitată acolo, pe marginea terenului, şi aruncă sigur şi eficient: coş. Repetă lovitura. Era în formă. Gustul victoriei nu se lăsă aşteptat. „Asta-mi lipsea pentru a-mi schimba starea de spirit.”
Azvârli mingea în celălalt capăt al terenului şi se apropie de gardul viu ce delimita parcul de terenul de sport, cu intenţia de a culege un trandafir pe care să-l ofere Ivonei. De sub o tufă, ieşi un arici.
– Ce faci, amice? Ai o întâlnire?
Ariciul amuşina, speriat, apoi rămase nemişcat.
Mihai îl făcu să se răsucească, lovindu-l uşurel cu o nuia. Ţepii zbârliţi lăsau să se vadă o sumedenie de mici gângănii care, tulburate din amorţeala lor tihnită, fugeau, printre ţepi, bezmetic. Aceasta coabitare a două lumi îl fascina.
Părăsi scena în clipa în care o văzu pe Ivona coborând treptele casei, aruncându-i un zâmbet radios.
– Ştiu că sunt numai bun de pus la stâlp. Cel care a pierdut, petrecându-şi noaptea în compania unor inşi beţivi, depravaţi, sunt eu. Compătimeşte-mă şi iartă-mă.
Ivona clătină din cap. Gestul putea să însemne orice: te-am iertat sau fii atent, ştiu că mă minţi.
Un strop de duioşie aprinse privirea lui Mihai. Aşa o văzuse în acea după-amiază ploioasă: nesigură pe sine, cu părul de un blond-strălucitor, lung până la umeri, faţa perfect proporţională, buze pline, senzuale, nefardate, pielea de un alb de porţelan.
Cu o undă de autoironie, Mihai se întrebă dacă nu cumva mai era îndrăgostit de nevastă-sa. Dacă astfel stăteau lucrurile, era iminentă o răsturnare. Pe perioada primului mariaj iubise fără a fi îndrăgostit. Acum, cu Ivona, însă, dorinţa îi era întreţinută de farmecul, de remarcabila frumuseţe şi, nu în ultimul rând, de faptul că ea nu ţinea cu orice preţ să-l determine să-şi schimbe modul de viaţă. Acum, când era căsătorit cu ea, se simţea mai liber decât oricând. Aşa că, de îndată ce i se servi cafeaua, abordând un aer de victimă, se plânse:
– E o crimă să obligi pe cineva să schimbe acest rai casnic cu sălile întotdeauna murdare ale tribunalului.
– Nici tu nu crezi aceste vorbe. Ce-am fi fără munca noastră?
Mihai nu auzi întrebarea. Tocmai deschisese paginile ziarului de dimineaţă.
– Incredibil! strigă el, bătând pagina cu dunga palmei.
Ivona, contrariată, întrebă:
– Un cataclism? S-a extins războiul şi suntem ameninţaţi?
– Nu, nici o legătură… Cumplit, scuză-mă. trebuie să dau un telefon.
Împinse scaunul, se ridică şi porni repede spre casă. Făcu doar câţiva paşi şi se opri.
În capul scărilor, stătea Mona Stoican.
O apariţie foarte elegantă, frumoasă şi antipatică.
– Mona! strigă teatral Mihai, suntem fericiţi că te-ai gândit la noi, dar, draga mea, era de ajuns să dai un telefon şi aş fi zburat la tine. O, draga mea, sunt bulversat, sunt atât de uluit încât nu găsesc cuvintele potrivite… Avem datoria morală de a-ţi sta alături…
Vizitatoarea păşea trufaş, netulburată, trecând pe lângă el, cu intenţia vădită de a ajunge lângă Ivona, fără a-l lua în seamă. Nimic în atitudinea ei care să trădeze drama prin care tocmai trecea. Pe neaşteptate, zise:
– Prietene, fără emoţii inutile. Adună-te. Arăt eu ca o soţie îndurerată?
– Eşti sigură că totul e în regulă?
– Nu exagera, îi tăie ea avântul şi o îmbrăţişa pe Ivona, mimând un sărut.
– Presupun că pleci la Sinaia? întrebă Ivona. De obicei nu eşti atât de matinală…
– O, nu. N-ar fi decent… să plec în situaţia data…
– Ivona, intervine Mihai, cum poţi fi atât de lipsită de tact? Cum…
– Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat?
– Paul s-a sinucis… dacă ai fi citit ziarul, ai fi aflat. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

3 comentarii la “Şi dragostea ucide / 15 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s