Mirabeau, fiul satenei / II /


E. Faguet: „viaţa lui Mirabeau a fost aceea a unui Casanova care a găsit răgaz să fie şi un Machiavel”

Închisorile vechiului regim semănau cu acelea din timpul Revelionului: erau închisori vesele. La Joux, ca să fim exacţi şi laconici, Mirabeau era sever încarcerat, dar cu permisiunea de a se plimba prin împrejurimi, de a lipsi nopţile şi cu singura condiţie de a nu trece frontiera, care se afla foarte aproape. În consecinţă, el îşi petrecea viaţa la Pontarlier. Acolo făcuse cunoştinţă cu câteva femei de moravuri uşoare, printre altele o tânără burgheză pe care o numeşte „Belinda” în dialogurile sale intitulate Iubirile Marchizei de M… şi Contelui de M…. Belinda era proastă şi „fără principii”, ceea ce se înţelege că Mirabeau nu putea suporta.
Acolo a făcut cunoştinţă cu marchiza de Monnier şi a simţit imediat un interes deosebit pentru ea, ceea ce, până aici, nu o deosebeşte câtuşi de puţin pe doamna de Monnier de celelalte femei din secolul al XVIII-lea.
Sophie, marchiză de Monnier , era fiica domnului de Ruffey, preşedintele parlamentului din Dijon. El era bine cunoscut ca un om instruit, preşedinte al academiei din Dijon, prieten al preşedintelui Bouhier, al preşedintelui de Brosses, al lui Buffon şi Voltaire. Ca tată, domnul preşedinte era autoritar, dur şi zgârcit. Soţia lui pare să fi avut un caracter foarte asemănător sau să fi suferit cu docilitate influenta soţului său. Drept urmare, părinţii Sophiei s-au gândit mai întâi să o mărite, la şaptesprezece ani, cu Buffon, văduv de mai mult timp şi în vârstă de şaizeci. Proiectul nerealizându-se, nu se ştie de ce, ei şi-au îndreptat atenţia către marchizul de Monnier, care avea aceeaşi vârstă cu Buffon, chiar ceva mai mult.
Marchizul de Monnier fusese primul preşedinte la Curtea de conturi din Dôle; îşi pierduse funcţia în urma revoluţiei judiciare a lui Maupeou şi îşi ducea viaţa în casa părintească din Pontarlier şi pe pământurile care o înconjurau. El n-o iubea câtuşi de puţin pe domnişoara de Ruffey, dar voia să se recăsătorească spre a o înfuria şi a o lipsi de moştenire pe fiica lui, cu care era în proces. Era un zgârcit şi un bădăran, adică exact cum se cuvine spre a spune din toată inima: era un ticălos.
Poate că mă veţi crede, dar Sophie nu 1-a iubit deloc. Ea se plictisi timp de doi sau trei ani în lugubra casă din Pontarlier, apoi îşi găsi un amant, un tânăr ofiţer din oraş. Mi se pare firesc şi voi spune chiar cu convingere că aşa era drept.
Sophie era mai degrabă agreabilă decât frumoasă, cu un nas prea lung şi în vânt, o bărbie prea pronunţată, o gură prea mare, buze senzuale şi frumoşi ochi negri. Era lipsită de inteligenţă, n-avea un caracter ferm şi se lăsa condusă de bărbatul pe care-l iubea până la a părea hipnotizată de el. În fond aşa şi era. Sunt convins ca Sophie era o nevropată. Dar era iubitoare, „sensibilă”, sentimentală şi „avea principii”. Avea principiile lui Jean-Jacques Rousseau. Mirabeau nimerise cum nu se poate mai bine.
Cu atât mai bine cu cât, în acel moment, el putu să joace imediat rolul de protector şi de apărător. Sophie se afla într-o încurcătură pe care slăbiciunea minţii şi excesele imaginaţiei o făceau mortală. Ofiţerul pe care îl iubise se dovedise un netrebnic. El deţinea un număr de scrisori trimise de ea şi un portret al ei şi, de la distanţă, căci fusese mutat în altă garnizoană, o şantaja. Mirabeau se oferi să se ducă să dea faţă cu el şi să readucă scrisorile şi portretul: „După ce vă veţi duela? – O! chiar şi fără să mă duelez. Îţi garantez asta!” Ar fi făcut-o, căci era curajos. Dacă ar fi trebuit, s-ar fi şi duelat. Dar foarte probabil, aşa cum zicea, ar fi reuşit fără să se dueleze. Căci el avea, cum spune Philippe Brideau, „acea privire care îl încremeneşte pe celălalt”. S-o fi făcut? Nu avem dovezi. De altfel, Mirabeau a dat o turnură dramatică acestui episod şi a idealizat personajul său în Dialoguri; dar în esenţă a respectat adevărul. Mirabeau a dat din prima clipă doamnei de Monnier impresia că găsise în el un protector, un apărător şi un răzbunător de care avea nevoie. În toate privinţele, primul amant face mai uşoară sarcina celui de-al doilea.
Mirabeau deveni iute amantul doamnei de Monnier. Dar avea un rival chiar în guvernatorul castelului Joux , care fusese cucerit de farmecele Sophiei şi fusese respins de ea cu pierderi pentru motivul, destul de întemeiat, că avea cam aceeaşi vârstă cu soţul ei. Acesta însemna un mare obstacol pentru Mirabeau în relaţiile lui cu Sophie Monnier şi, în plus, soţul fu avertizat. El nu crezu. Cam ca în explicaţia, foarte pătrunzătoare, pe care am citit-o de curând la o ilustraţie stupidă dintr-un ziar umoristic: „- Crezi că soţul tău ştie că…? – Bineînţeles. Ştie, dar nu crede.”
Situaţia, totuşi, devenea imposibilă. Din clipa în care au înţeles că situaţia devine imposibilă, ei n-au avut decât un gând: evadarea lui Mirabeau, răpirea Sophiei. Trebuie să recunoaştem că Mirabeau nu pare să-şi fi schimbat nici o clipă planul. El acceptă fără reţinere dubla răspundere a evadării şi a răpirii Sophiei. El a iubit-o pe Sophie. Este, probabil, singura femeie pe care a iubit-o. A iubit-o din 1775 până în 1777, de la Pontarlier până la Vincennes. Vom mai vorbi de asta.
Mirabeau evadă. Nu era prea greu. Mai greu era să o răpească pe Sophie. Pregătirile au durut mult şi această perioadă de pregătire a fost plină de peripeţii. Iată un episod: Mirabeau se strecoară, târziu în noapte, spre camera Sophiei Monnier, este surprins de servitori, luat drept hoţ, înhăţat, dar dă dovadă de îndrăzneală şi de sânge rece ca întotdeauna şi strigă: „Vreau să-l văd între patru ochi pe domnul Monnier!” Adus în faţa acestuia, inventează pe loc o poveste, scoţând din buzunar o scrisoare a tatălui său, făcându-se că o citeşte şi improvizând un text, care se potriveşte cu povestea inventată de el şi o face foarte credibilă. Impresionat, domnul de Monnier îl consolează, îl mângâie, îi oferă protecţia lui, un adăpost sub acoperişul lui şi o pungă de bani. Desigur că domnul de Monnier s-a dovedit un imbecil. Dar şi Mirabeau un Scapin sublim şi scena este minunată.
Răpirea are loc în sfârşit. Sophie sare zidul şi apoi frontiera deghizată în bărbat. Asta se întâmpla la 24 august 1776 .
Cei doi au rămas în Olanda, întreţinându-se din ceea ce câştiga Mirabeau lucrând în condiţii mizerabile pentru librari, până în mai 1777. A fost singura perioadă fericită din viaţa Sophiei. A fost poate singura perioadă fericită, în orice caz cea mai fericită din toată viata lui Mirabeau.
Mirabeau a fost închis din mai 1777 până în decembrie 1780 la Vincennes, întâi în donjonul castelului, apoi, prin favoare, în castel . În această perioadă, consemnăm trei evenimente în familie: moartea singurului său fiu legitim, Victor, în 1778, naşterea lui Sophie-Gabrielle, fiica lui şi a Sophiei, în 1778 şi moartea fetiţei, în 1780.
În timp ce Mirabeau era închis la Vincennes, Sophie este şi ea într-o situaţie identică, mai întâi la domnişoara Douai, într-o casă ale cărei „pensionare” erau deţinute pentru rea purtare, apoi într-o mănăstire din Gien . Din această perioadă datează scrisorile făcute publice încă din 1792 de Manuel , în timp ce seria de scrisori secrete – de fapt o parte din ele, câte s-au păstrat – au fost descifrate şi publicate abia în 1903 de Paul Cottin.
În această epocă putem spune că Mirabeau n-o mai iubeşte pe Sophie. Ne conving de aceasta scrisorile (secrete) recent publicate, precum şi intrigile pe care le-a ţesut în acest interval Mirabeau şi despre care vom vorbi mai departe. Sophie este pentru Mirabeau imaginea tinereţii lui încheiate, ceva care îţi provoacă o amintire duioasă şi un sentiment de recunoştinţă. Nimic mai mult. Ea este pentru el „singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat”; el o ştie foarte bine şi o spune şi altora, nu numai ei; dar acum n-o mai iubeşte, nu mai doreşte s-o revadă şi n-ar fi deranjat să scape de ea.
Sophie, în schimb, îl iubeşte mereu, la fel ca la Pontarlier şi la Amsterdam. Îl iubeşte cu pasiune şi supunere. Niciodată o femeie nu s-a lăsat mai mult manevrată de un bărbat. Nu-l va iubi totuşi până la moarte, ceea ce ar fi făcut cinste idealismului în dragoste şi ar fi dat chipului ei o aură romantică, dar îl va iubi până în ziua când el îi va fi demonstrat, fără umbră de îndoială, că nu mai are niciun sentiment pentru ea, şi încă de multă vreme.
Scrisorile Sophiei sunt ale unei femei lipsite de spirit şi de inteligenţă; o arată pasionată fără violenţă, resemnată şi răbdătoare. Este genul de femeie căreia i se spune: „Cine ar putea să nu aibă încredere în fermecătoarea ta ingenuitate”?; sau: „Sunt mai îndrăgostit de virtuţile tale decât de farmecul tău”; sau: „O minte complicată mă oboseşte… Simţeam nevoia unui spirit naiv dar fin, solid dar totuşi plăcut… Te-am găsit pe tine, puternică, energică, hotărâtă, blândă şi indulgentă.”; sau: „Pe tine nu te tulbură nici schimbarea de dispoziţie, nici ciudăţeniile firii, nici neliniştea, eşti de o blândeţe neschimbătoare”; şi mai ales Sophie era o femeie care avea ca deviză; „Iubirea înfruntă soarta.”
Doar ca Mirabeau a iubit-o numai optsprezece luni; ea era absentă. Iubirea se stinge la bărbaţi prin posesiune, în timp ce la femei se întăreşte. Iar absenţa întreţine marile pasiuni şi le stinge pe cele mici. Aşa se explică de ce la Vincennes Mirabeau, chiar dacă se mai gândea la Sophie, se preocupa de multe alte lucruri şi de câteva alte femei.

Scriitori îndrăgostiţi, vol.1, Emile Faguet, traducerea: Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art,  1991

Anunțuri

2 comentarii la “Mirabeau, fiul satenei / II /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s