Şi dragostea ucide / 14 /


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ziua era marcată de clima domoală, specifică zonei. La Cerna, se întâmplă adesea, zilele sunt îmblânzite nu doar de un calm aparte, parcă furat din alte anotimpuri, ci şi de tulburătoarele crâmpeie de căldură şi strălucire carpatine, când natura pare s-o ia razna: fluturii, care ar trebui să se odihnească, aleargă bezmetici peste grădini şi fâneţe, şopârlele, în loc să zacă amorţite printre crăpăturile stâncilor, încă înfierbântate de soarele de iulie, îşi deznoadă inelele şi îşi înalţă capul scoţând sunete şuierate.
Andrei Bologea deschise larg fereastra şi, sprijinit în mâini, încerca să-şi limpezească privirea. Umbra nucului, abătută, spre mijlocul zilei, asupra cerdacului, era acum inexistentă.
De jos, din strada pavată cu piatră, urca trapul cadenţat şi puternic al unui cal mânat de un călăreţ înspre marginea oraşului.
O adiere mai obraznică înfiora frunzele nucului şi se năpusti peste draperiile de catifea roşie, cândva fastuoase, acum uşor ponosite, imprimându-le ceva din strălucirea de odinioară. Lumea şi viaţa aveau să fie mereu aşa: pierdute sau adunate în fiecare clipă.
Alte zgomote invadau strada, zgomote noi. unice şi totuşi repetate.
Se aplecă şi mai mult pe fereastră, intrând în dimineaţa. Câteva secunde se simţi nemaipomenit de bine. Până şi greutatea corpului părea mai uşor de purtat, iar mintea era ca spălată: nici un gând insinuant, nici urmă de griji, nici urmă de tulburare.
„Viaţa nu este o stofă uzată”… îşi zise Andrei Bologea, Dar, parcă pentru a-l contrazice, în aceeaşi clipă, clopotele celor trei biserici ale oraşului îşi fac auzit glasul. Băteau nu a sărbătoare, nu a primejdie. Chemau la înmormântare.

Zgomot ritmic al cădelniţei cădea ca o teroare nervoasă.
De îndată ce primii bulgări de pământ loviră capacul sicriului, Cristina o luă la fugă. Nimeni nu încercă să o oprească.
În goana ei nebună, urcă dealul ce despărţea oraşul de comuna suburbană. Pădurea, valea jucau bezmetic, însoţind-o. Rochia şi voalul de doliu, animate de o boare de vânt, îi dezvelesc o parte a trupului, acoperindu-i alta. O lovitură de picior şi o piatră se desprinde din cuibul ei de pământ, sare peste dâmb, se rostogoleşte, antrenând în mişcarea ei şi alte roci. Primul gând al fetei fu acela de a se prinde şi ea în acel joc haotic al pietrelor, dar văzu, la poalele dealului, apa căzând în mici cascade, cu zgomot infinit mai surd, mai împăcat, mai misterios. O şoaptă. Nu era chiar ce i se potrivea. Renunţă. Dădu ocol dâmbului şi împinse cu piciorul şi alte pietre, rostogolindu-le spre şuvoiul de jos. Îi trece prin minte ideea de a muta dealul în albia Cernei, omorând apa.
Silueta ei joacă pe vârful dealului.
Degetul mare al piciorului, cu care lovise şi continua să lovească pietrele, sângera. Îşi plecă uşor capul. Părul lung, buclat, strălucea. Vederea sângelui îi umplu fiinţa de ură. Dorinţa de distrugere creştea în ea cum creşte aluatul sub puterea razelor calde ale soarelui. Ochii ei verzi, presăraţi cu puncte de aur, se lipiră de linia orizontului, aurul ochilor sporea între genele negre. Oboseala psihică îşi spune cuvântul. Simţul de conservare are întâietate. Se lăsă, cu grijă, în covorul de iarbă şi adormi.
Se trezi spre seară.

Aerul răcoros o făcu să-şi prindă umerii cu braţele şi se hotărî să se ridice. Vântul bătea frunzele. Zgomotele se amestecau şi se potriveau cu pasul Cristinei. Ea nu le auzea. Ca să aibă o preocupare, rupse o creangă uscată ce se frânse de cum lovi cu ea o piatră. O aruncă şi, după ce apleca ramura unui puiet de alun, îi smulse brutal vârful. Începu să coboare dealul în vreme ce strivea între degetele mâinii drepte mugurii care sub presiunea forţei se transformau într-o masă amorfă, cleioasă, cu un miros pătrunzător de crud, de proaspăt, de verde.
Mintea îi merge singură. O mie de imagini se succed: un petec de pământ acoperit de zăpada, departe, lângă halta de unde, se spune, mama ei se urcase într-un tren şi plecase din viaţa propriei familii, mireasma şi căldura micii bucătării în care se coceau, atunci demult, cozonaci; încăpere de unde ani în şir pândise, seară de seară, întoarcerea tatălui său.
Cristina trăise o copilărie bogată în evenimente cumplit de tensionate. Era motivul pentru care crescuse într-un fel sălbatic. O plantă firavă în aparenţă, având însă toate şansele să se întindă, năpădind şi sufocând totul în jur.

Odată ajunsă pe malul Cernei, îşi scoase pantofii şi intră în apă, înaintând fără ţintă, doar gustând plăcerea de a-şi simţi pulpele, coapsele, şoldurile, apoi întregul trup biciuit de apa în veşnica şi previzibila ei mişcare.
Singură în mijlocul râului.
Străzile erau pustii. Bine au făcut. Nu-i prea iubeşte.
Încă un pas.

Apa o înconjoară cu unduiri perfide, cu clipocit cântat; şoapte mincinoase.
– Mă provoci, bestie? strigă cât putu de tare Cristina în clipa când, făcând încă un pas, nimereşte într-o groapă, o capcană întinsă de sufletul nesăţios al râului.
Strigătul ei pieri. Se răstoarnă pe spate, bate ritmic şi hotărât apa cu braţele, obligând-o să o poarte pe spinarea crestelor valurilor mărunte, ca într-un baldachin.
– Am crescut binişor, îşi zise ea, simţind cum rochia udă se răsucea pe coapsele-i rotunde, am crescut în timp ce moartea-şi pregătea armele… L-am îngropat pe tata. Eu sunt vie…
Se răsuci pe burtă şi, lovind voiniceşte apa, ajunse la mal.
Gândurile-i erau grave. Era obosită, dar undeva, în adâncul sufletului ei, se năştea speranţa că viaţa îi şi înmulţeşte sorţii de izbândă.
Se gândeşte că îi era foame, că pomana în memoria celui dispărut s-o fi sfârşit aşa cum se întâmplă de obicei: cu o petrecere în regulă.

Drumul spre casă trecea prin faţa cimitirului. Fata încetini pasul şi-şi făcu cruce, apoi o luă la goană şi nu se mai opri până nu trânti poarta mare în urma ei.
Casa în care se născuseră tatăl şi bunicul ei avea trei camere şi un acoperiş ascuţit. Mai mult de o duzină de porumbei îşi aveau lăcaşul în pod şi se hrăneau cu ce găseau prin apropiere.
Urcă treptele în cerdacul casei vechi. Se aştepta să audă vocea lui Iorgu întrebând-o de unde vine atât de târziu. Timpul trecea însă şi nici o mişcare nu punea capăt tăcerii.
Deschise geamul.
Vântul îi aruncă în obraz câteva frunze îngălbenite prematur.
Undeva, la celălalt capăt al cartierului, lătra un câine.
– Ar trebui să fie ucişi toţi câinii, aşa zicea şi tata…
Închise fereastra şi-şi îndrepta paşii spre pragul odăii lui Iorgu. Acolo, dincolo de uşa prin care nu pătrundea lătratul câinelui, în camera mică, întotdeauna cu aerul înmiresmat de parfumul de neconfundat al busuiocului, încălzită şi luminată iarna de un foc enigmatic ce ardea într-un cămin deschis, alergase în multe nopţi, cu picioruşele goale, împiedicându-se în cămaşa lungă, gonită din pătucul ei de vreun coşmar. Acum, dincolo de uşă, nu mai respira nimeni.
Deschise braţele, încercă să recheme imagini ale trecutului, clipe ale copilăriei marcate de câteva momente dramatice, dar şi de iubirea, poate puţin cam prea posesivă, a unui tată a cărui slăbiciune pentru fiica sa era cunoscută, iar ea crescuse în deplină libertate şi fără prea mult respect pentru convenţiile sociale.
Lucru dovedit din plin chiar astăzi, când plecase de la cimitir, fără să-i pese cum o vor judeca oamenii.
– Cred că am să mă mut în camera tatei, e mai ferită de frig iarna, şi vara de arşiţa soarelui…
Păşi peste prag.
Fără să se dezbrace se culcă în patul imens, o piesă de mobilă străveche. Chiar în faţa ei se afla o pendulă, la rândul ei veche, neagră de fumul de ţigară. de fumul întors de vânt pe coşul căminului. Limbile de aramă, ornamentate cu flori din porţelan multicolore aveau strălucire, se duceau, se întorceau, luminau de după sticlă. Ceva mai la stânga era fereastra, căminul şi dulapul pentru haine, masa dinaintea oglinzii. Pe o policioară din lemn de nuc, se răsfăţau trei pipe din spumă de mare şi o casetă din argint şi pietre preţioase, singurele obiecte de valoare.
Privirea ei trecuse în revistă tot ce se afla în cameră. Se întrebă dacă n-ar trebui să dăruiască aceste obiecte prietenilor sau rudelor.
Îi răsăriră însă în amintire ultimele cuvinte pe care mai mult le culesese, decât le auzise de pe buzele tatălui său muribund: „Roagă-te pentru mine şi gândeşte-te la tine.”
Îşi duse mâna la frunte, apăsând-o, ca şi cum ar fi vrut să închidă acolo toate gândurile. (…)

roman: Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s