Mirabeau, fiul satanei


220px-Honoré-Gabriel_Riqueti,_marquis_de_Mirabeau 

viaţa lui Mirabeau a fost aceea a unui Casanova care a găsit răgaz să fie şi un Machiavel” Emile Faguet

Gabriel de Mirabeau s-a născut într-o familie plină de caractere excesive, violente. Bărbaţii familiei Mirabeau erau soldaţi energici, indisciplinaţi şi de o îndrăzneală tumultoasă şi extravagantă. În rest, un amestec de lăcomie şi generozitate, insolenţă şi minciună. Aceşti Mirabeau sunt nişte Mauprat . Tatăl lui Mirabeau este un dezechilibrat, plin de spirit şi imaginaţie, autoritar, violent şi maniac . Mama lui este o senzuală de nestăpânit, cum degenerată . Sora lui mai mare, Marie, atinsă de nebunie, este închisă în mănăstire de la cinci ani. O altă soră a sa, doamna du Sallant, este o senzuală aproape la fel de extravagantă ca şi mama lui.
Moştenind şi el acest sânge arzător şi cam otrăvit, Gabriel se lasă antrenat, încă înainte de începutul adolescenţei, în plăceri, şi trăieşte prima aventura galantă la treisprezece ani. El u nelinişteşte şi îi face să tremure pe cei dimprejurul său prin nebuniile sale şi schimbările bruşte de dispoziţie.
Este trimis soldat la 18 ani şi jumătate. Face campania din Corsica în 1763 . Reintrând în graţiile tatălui său, este căsătorit în 1772, la douăzeci şi trei de ani. Are un fiu din această căsătorie care, altfel, s-a dovedit nefericită: certuri, escapade, gesturi nebuneşti . Are multe legături mai mult sau mai puţin secrete, mai mult sau mai puţin scandaloase cu doamna de Guémenée, cu contesa de Bussy , cu fete din popor, şi slujnice.
Este pus sub interdicţie şi închis prin decret regal, mai întâi în castelul d’If pe insula din dreptul Marsiliei, apoi, în 1775, în fortul Joux, lângă Pontarlier. Iată pe scurt viaţa lui până la douăzeci şi cinci de ani.
Era îngrozitor de urât, fiind desfigurat de vărsat, dar dăruit cu ochi foarte frumoşi, cenuşii, enormi şi cu o voce subjugătoare. Încă din tinereţe a fost voluminos, era puternic şi musculos; obezitatea a venit mai târziu. De obicei avea maniere foarte alese, gesturi ceremonioase şi chiar afectate. Între intimi arăta exact invers: se purta vulgar, aplica celorlalţi ghionturi, lovituri de palmă peste dos, bătăi pe burtă. Nu era câtuşi de puţin un băutor, în schimb era mare mâncău şi se dădea în vânt după mâncare atât de condimentată că tovarăşii de masă n-o puteau suporta şi îi făcea să-şi verse maţele. „Eşti o salamandră?” îi spunea un prieten. Era un mincinos, un mistificator şi punea la cale înşelătorii pline de vervă şi distractive, cel mai adesea în scopul de a face rost de bani; dar, cred, şi pentru plăcerea lui, spre a se conforma firii lui înnăscute şi pentru a-şi exercita mereu fascinaţia privirii sale de vrăjitor, a vocii sale fermecătoare şi gesturilor sale cuceritoare .
Cum se obişnuia adesea în acel secol, vorbea mereu de morală, dar n-avea nici un pic de simţ moral. E interesant să surprindem ce idei despre dragoste şi despre femei exprimă el în momentele, destul de rare, când nu minte, fie din interes, fie dintr-o înclinaţie naturală. El vede în dragoste o trebuinţă a firii sale şi zice, după Jean-Jacques: „Pasiunile noastre sunt principalele unelte ale conservării noastre.” El priveşte femeia ca un instrument de plăcere, fără să ţină seama de clasa socială, de mediu, de caracter şi nici măcar – ceea ce este foarte semnificativ – de frumuseţe. „El nu a fost niciodată foarte sensibil la perfecţiunea trăsăturilor.” Îl domina imaginaţia senzuală. El spunea: „Din ce cauză sfârşesc toate amorurile, chiar şi cele mai delicate? Pentru că te aştepţi ca ele să-ţi ofere plăceri pe care nu le găseşti niciodată şi asta se întâmplă fiindcă la toţi muritorii imaginaţia e activă în mai mare măsură decât este sensibilă inima.”
De altfel, ca mulţi alţii din secolul său, Mirabeau simte o atracţie pentru sexul opus care e întovărăşită, şi poate chiar întărită, de un dispreţ absolut, pentru femei. Iată, din Scrisori către Chamfort, un pasaj, de altfel, foarte amuzant: „Traiectoriile cometelor nu sunt mai greu de calculat ca mişcările inimii, ale spiritului şi mai ales ale vanităţii femeilor. Vei constata că n-am făcut, poate, mai sus, decât un pleonasm în loc de un crescendo; căci, cu cât le observ mai mult, cu atât mat mult mă conving că amorul-propriu este cam singura cheie a ceea ce se numeşte caracterul lor. Or, caracterul nu se compune decât din obişnuinţe ale sufletului şi spiritului, amestecate, e adevărat, în doze inegale; şi mi-e foarte greu să cred că sexul despre care bărbaţi ca tine şi Thomas spuneţi: «este imposibil să îl cunoşti» nu-şi datorează impenetrabilitatea lipsei aproape absolute de caracter… De obicei, la sexul nostru, o anumită forţă a spiritului este însoţită şi de forţa caracterului. La celălalt sex, îţi dai seama că o asemenea analogic ar fi nepotrivită! Citeam ieri în culegerea ta filozofică un pasaj despre Fericire al doamnei du Châtelet, pe care nu-l cunoşteam şi care merită să fie cunoscut. Întâlneşti acolo lucruri fermecătoare despre dragoste şi mai ales două pagini despre constanţa sufletului ei în dragoste, care ar fi sedus cu siguranţă pe cineva care nu ar îi cunoscut povestea vieţii ei. O ştii mai bine ca mine. Ştii că ea nu era chiar sentimentală şi că a fost foarte uşuratică. Cine era deci aceasta femeie dăruita cu infinit mai multă putere de judecată şi chiar cu spirit autentic decât întregul său sex luat la un loc şi care, trasând o teorie atât de delicată şi subtilă, în care sufletul însuşi pare să-i fi dictat această frază încântătoare: «Trebuie să ne folosim de toate însuşirile sufletului spre a ne bucura de această fericire; trebuie să renunţăm la viaţă când o pierdem şi să fim siguri că anii înţelepciunii nu sunt nimic în comparaţie cu un sfert de oră a unei asemenea bucurii. Este drept că o asemenea fericire este rară. Dacă era mai cunoscută muritorilor, ar fi fost de preferat să fii om decât Dumnezeu…», cine era, zic, femeia aceasta care, reuşind să gândească şi să exprime toate acestea rămânea doar o femeie uşuratică…? Explică-mi asta, prietene; şi aminteşte-ţi că aceeaşi femeie a înlocuit portretul bărbatului cel mai extraordinar al secolului său, care păruse să-i stăpânească sufletul, şi într-o casetă pe care chiar acesta i-o dăruise, cu portretul ural nerod , lucru la fel de imposibil pentru un suflet îndrăgostit, chiar dacă dezamăgit sau schimbat, cum sunt pentru noi trădarea şi sperjurul.”
Trădarea şi sperjurul – imposibile pentru Gabriel de Mirabeau! Cu toate că are asemenea idei despre femei (în 1784), el este absolut convins că dragostea este cel mai important bun din lume, chiar singurul. Din Scrisori către Julie (1780): „Cred că m-am însănătoşit; cel puţin n-am murit, te asigur, am chiar momente de vivacitate şi forţă, ca lămpile gata sa se stingă. De altfel n-am avut de gând niciodată să apuc anii bătrâneţii (dacă este adevărat, bietul băiat bine a făcut – E.F.). Îmi mai trebuie cincisprezece sau douăzeci de ani şi sunt în stare să rezist atâta cu orice preţ. Din clipa când nu voi mai fi potrivit pentru amor nu voi mai avea ce căuta pe aici… Doar dacă nu aş ajunge ministru. «Să stăpânească e o distracţie / Pentru un bătrân trist şi greoi / Care nu-i în stare de nimic altceva.»“
Frenezie senzuală, libertinaj, nelinişte pasională, dispreţ faţă de femei precum şi dispreţ faţă de bărbaţi (dar primul mai accentuat decât cel de-al doilea), şiretenie, activitate fizică şi intelectuală extraordinară, iată-l pe Mirabeau între douăzeci şi treizeci de ani.
Să adăugăm la toate acestea duplicitatea, ca să nu spunem multiplicitatea, ceea ce ar fi mai exact, cât şi gustul pentru duplicitate şi intrigă mai mult de dragul lor, decât spre a parveni. Din Scrisori către Julie, iată una (din 19 noiembrie 1780) adresată lui La Fage: „În general, prietene, războiul este mijlocul de trai al imprudenţilor şi proştilor… Eu m-am simţit îndemnat în tinereţe să-l admir şi să-l imit pe Ajax; dar bizuie-te pe experienţa unui om care a făcut mai multe prostii decât dumneata, care a văzut mai multe lucruri şi dintre cele mai diferite. Ele m-au învăţat, adesea pe pielea mea, că Homer n-a greşit preferându-l pe Ulysse şi făcând din el eroul sau favorit; că într-adevăr Ulysse a jucat rolul cel mai nobil, că lui îi revine cinstea de a fi protejat de Minerva şi de a purta armele lui Ahile. Când este constrâns să se războiască, el nu e mai prejos decât alţii, dar el se păzeşte de a folosi braţul acolo unde mintea îi este de ajuns. Linişteşte-te deci, dragul meu Coucy, nu vei primi de la mine niciodată nici un sfat, nici un exemplu violent.”
Acest temperament şi această stare de spirit îl caracterizau pe tânărul Gabriel când fu închis în fortul Joux, în 1775. (va urma)

Scriitori îndrăgostiţi, vol.1, Emile Faguet, traducerea: Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art,  1991

Anunțuri

6 comentarii la “Mirabeau, fiul satanei

  1. Citind, gândul te poartă involuntar, la Famiia Borgia.
    Aceeasi instabilitate emotionala, aceeaşi consecvenţă a încrâncenată a viciului plăcerii.
    Interesant material. Felicitări pentru inspiraţia publicării lui!

    Onu

    Apreciază

  2. Foate fain acest articol!

    Revoluţia franceză a scos la iveală şi mulţi monştri însetaţi de sânge, nu doar oameni care căitau libertatea.

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s