Şi dragostea ucide / 11 /


DESPRE POEZIE 7

(…)
Gândul, emoţia aduceau a panică.
Mihai o întrebă brusc:
– Ce s-a întâmplat? Tremuri?
– Da! recunoscu Ivona fără să vrea. Mi-e puţin frig.
Încerca să vorbească firesc, dar vocea o trăda: cuvintele erau ca o şoaptă. Nu de emoţie, cum se pare că a tras concluzia Mihai, ci de revoltă.
Se revolta împotriva propriei sale nesocotinţe.
Aproape că se ura.
Îşi promite o seamă de corective.  Era din nou stăpână pe sine.
Cu toate acestea, sau poate chiar de aceea, aştepta ca oaspetele să-i ceară mai mult decât îi ceruse până acum oricare alt bărbat. Presimţea că el îşi propusese să o atragă spre modul lui de viaţă. Şi nu era prea sigură că nu i-ar fi plăcut. Un anume instinct nu furtunos, ci persuasiv, o îndemna însă la prudenţă.
Îi veneau în minte o mie de argumente pe care le sintetiza în câteva cuvinte: „N-am să mă pot înscrie corect pe orbită şi în sistemul lui de trai. niciodată…”
– Cred că ar fi mai prudent să intri în casă. Eşti destul de subţire îmbrăcată, auzi ea vocea lui Mihai, voce ce i se păru poruncitoare. Şi pentru că nu voia să recunoască nevoia de a se lăsa sub oblăduirea lui, invocă un pretext şi plecă în grabă la birou.

Câteva zile mai târziu. Mihai Orleanu se pregătea să plece. Treburi urgente îl chemau fără întârziere acasă. Şi pentru că scena din dimineaţa aceea mohorâtă nu se mai repetase, Ivona se simţea în largul ei şi la adăpost. Aşa că Îşi îngăduie să abordeze un ton prietenos şi cochet. Luându-şi rămas bun. îl întrebă:
– Ţii tot atât de mult la plictiseala dumitale?
– Nu! Ţin numai la dumneata! M-am îndrăgostit…
Din nou acel sentiment ciudat, prea puţin furtunos, dar tenace, un fel de dorinţă agresivă, o stăpânea pe Ivona, obligând-o să recunoască în sinea ei că răspunzând avansurilor lui Mihai n-ar fi fost chiar cel mai rău şi necugetat lucru din toate câte i s-ar fi putut întâmpla, doar că totul era o complicaţie sigură, iar planul, în ansamblul lui, părea să aibă ceva rigid şi stupid.

O săptămână mai târziu, la vila „Narcisa” se consuma petrecerea ocazionată de aniversarea zilei de naştere a lui Dragoş.
Ivona se află tot pe terasă, loc unde se simte bine, loc potrivit pentru meditaţie. Aşa cum stătea aproape izolată, ai fi crezut că e pierdută în hăţişul unei mulţumiri de dincolo de cuvinte. În realitate, gândurile ei luau forme concrete în recapitularea calmă, lucidă a întâmplărilor petrecute recent sau mai puţin recent.
Anii şi evenimentele erau parcă adunate în oboseala şi apatia ce marcau chipul palid al lui Dragoş, a cărui privire grăbită trecea de la un oaspete la altul pentru a se opri în final pe chipul enigmaticei Gloria, fermecătoarea şi imprevizibila lui prietenă.
Ivona ştia că mintea şi inima fratelui său sunt împărţite între un puternic şi real sentiment de dragoste şi teama de a nu deveni ridicol prin îngăduinţa cu care trata micile, dar prea frecventele, escapade ale iubitei lui. Această luptă interioară îi dădea aerul unui bărbat ce se găsea în grea cumpănă. Se hotărî să-i schimbe gândul. În momentul când îşi auzi numele strigat de sora lui, Dragoş părăsi repede grupul şi urcă treptele terasei.
– Pentru un sărbătorit nu pari prea fericit. Suferi?
– Nicio problemă.
Îşi surâd unul celuilalt. Un surâs convenţional. Lui Dragoş nu-i stă în fire să se plângă sau să se confeseze. Cu atât mai mult n-ar face-o în faţa Ivonei care continua să-l intimideze cu felul ei de fi: degajat, cordial, dar glacial.
– Dragoş, noi nu prea ne-am înţeles ca fraţii, cum se spune. Amândoi am suferit însă mult în ultimii ani, destinele noastre, până la un punct, se aseamănă. Pe amândoi ne-a pus viaţa la încercare. Eu mărturisesc că am obosit. În seara aceasta, după ce vor pleca oaspeţii, am să-ţi dezvălui planul meu pentru viitor… Poate mă căsătoresc…
Dragoş o întrerupse:
– Ivona, unul dintre noi trebuie să rămână… Dragoş tăcu brusc. Chiar în clipa aceea ajunseseră la el scurte fragmente din dialogul care avea loc între Gloria şi doctorul David. Ochii-i scăpărau, nu a dezamăgire, doar a jenă. Se retrase în umbra coloanelor albe ce susţineau stâlpii terasei.
Ivona îl urmări cu privirea şi, văzându-i chipul crispat, zise:
– Mi se pare că nu te simţi în largul tău, parcă am mai făcut observaţia asta, iartă-mă, mă repet, freamătul vieţii nu te mai stimulează?
Dragoş sesiză ironia. Simţea cum fierb în el disperarea, dispreţul şi resemnarea. Singura lui dorinţă era de a se face nevăzut.
Foarte aproape de el, Gloria, agăţată de gâtul doctorului David, îşi dezvăluia firea pasională şi, cu buzele aproape lipide de urechea doctorului, întreba provocatoare:
– Eşti în căutarea destinului? Ar fi comic, pentru că destinul nu poate fi căutat.
– Da, răspunse medicul, s-ar părea că mă zbat într-o stare de confuzie…
Gloria se depărtă puţin şi replica pe un ton cochet:
– Evident!
Dragoş, din umbra coloanelor albe, o vede cum se desprinde din braţele prtenerului şi, îi trage puternic, obligându-l să o urmetze. Curând, cei doi se pierd pe una dintre aleele parcului.
– Gloria este o femeie admirabilă, dar are o fire simplă, un suflet care nu înţelege complicaţiile, cu atât mai puţin ar putea deveni conştientă de ceea ce face. E, în felul ei, originală, este alcătuită altfel decât noi… poate că nu discerne binele de rău, sau, pentru ea binele este cu totul altceva decât ceea ce credem noi… Cochetează? Ei şi? Aşa o fi firesc. O spun eu, Ivona, sora ta…
(…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s