Şi dragostea ucide / 10 /


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ivona îl privi atent. Observă că purta încă mantaua de ploaie.
– Scoateţi-vă haina! îi porunci ea şi se ridică pentru a-i lua pelerina pe care o întinse pe spătarul unui scaun, aproape de vatra căminului unde ardea, mocnit, un buştean.
Mihai Orleanu îi admira picioarele zvelte şi bine făcute. Dunga ciorapului era perfect întinsă, gleznele fragile. Simţindu-se privită, Ivona rămase lângă foc şi furioasă începu să bată din picior. Tocul pantofului suna desluşit în liniştea salonului. Urmărindu-i piciorul cu care bătea în parchet, privirea bărbatului începu să urce, admirându-i şoldurile înguste. „Da, e tipul care nu are nevoie de centură.” Fără un motiv anume, imaginaţia lui refuză să o mai dezbrace. Îşi îndreptă privirea dincolo de silueta fetei, pe consola căminului, unde rămase aţintită pe un sfeşnic cu şase braţe.
Ivona îl privea fix, într-un fel ce aducea a dispreţ.
– După cum vedeţi, Dragoş nu e acasă. Nu cred să vină prea curând.
– Excelent! Nu mă grăbesc.
Aduse un fotoliu aproape şi se afundă în el cu un fel de voluptate.
– E foarte plăcut aici…
Ivona se simţea prea tulburată pentru a-i da dreptate sau pentru al contrazice.
– Pare să fie o casă romantică…
Vocea lui, în auzul Ivonei, sunase fals.
– Vă înşelaţi! Totul este regretabil de prozaic. Nici urmă de romantism, doar dacă nu l-ai adus cu dumneata…
– N-am adus cu mine decât o mare plictiseală; boala de care sufăr…
Ivona râse. Un râs nervos.
– N-aş zice că nu eşti original. Suferi?
– În momentul de faţă nu ştiu… Până nu simt, nu mă pot pronunţa.
– Crezi că ar trebui să simtă altcineva pentru dumneata?
– A, nu. N-aş da voie nimănui…
– Eu nu sunt plictisită niciodată. Găsesc că viaţa este destul de interesantă. Nu crezi?
– Corect! Doar că mie nu mi s-a arătat prea interesantă…
– Ştii, învaţă să nu pretinzi să fie prea!
Amuzat, bărbatul o întreabă:
– Boală de familie? Îţi place să dai sfaturi, aşa cum face şi Dragoş…
Ivona râse din nou. Un râs vesel, ca un clinchet de clopoţel:
– Şi ce sfaturi ţi-a dat?
– Să mă apuc de ceva şi să omor plictiseala. Mie mi se pare inutil să te apuci de un lucru de care mâine se poate alege praful. Acesta a fost răspunsul meu…
Mihai Orleanu se ridică şi se plimbă o vreme prin cameră. După ce făcu câteva curse între ferestre şi uşă, se scuză:
– Iartă-mă! Un obicei prost. Da, continuă el după ce-şi reluă locul, fratele dumitale mi-a demonstrat că nu toate lucrurile înfăptuite se destramă…
– Şi?
– M-a sfătuit să găsesc o femeie destul de frumoasă, destul de drăguţă, destul de deşteaptă şi să încerc din răsputeri să mă îndrăgostesc de ea.
– Încep să înţeleg. I-ai urmat sfatul, ai scăpat de plictiseală, eşti ceea ce s-ar putea numi un om fericit şi, cum fericirea te dădea afară din casă, ai venit să-i mulţumeşti.
– Nu! Nu! Nu! Însă, în discuţiile noastre, el, fratele dumitale, a adus de câteva ori vorba despre Ivona… sora lui. Dumneata eşti, nu? Aşa că l-am întrebat dacă eşti o femeie interesantă. Răspunsul lui a fost scurt şi ameninţător: „Oricum ar fi, te sfătuiesc să nu te îndrăgosteşti de ea. L-am liniştit cu: Bine, poate că nici nu merită…
Ivona se ridică şi scutură cam fără vlagă, clopoţelul. Curând apăru o fată subţirică, brunetă, care nu se sfii să spună pe un ton de reproş:
– Domnişoara s-a hotărât greu să mă cheme…
Ivona îşi simţi obrajii cuprinşi de flăcări.
– Te rog să mai pui un tacâm la masă. Domnul Orleanu este prietenul fratelui meu şi va rămâne la noi peste noapte.
– Că va rămâne, ştiam şi eu. Trenul de seara s-a şi dus. Am pregătit odaia de oaspeţi, dar cu cina, de, aţi uitat că nu avem decât puţină friptură rămasă de la prânz?
Ivona încercă să iasă din încurcătură, glumind:
– În casa asta nu este niciodată destulă orânduială…
Mihai izbucni într-un hohot de râs molipsitor.

Ziua următoare părea încordată şi lipsită de strălucire.
Ivona servi ea însăşi micul dejun, apoi propuse musafirului o scurtă plimbare.
Mihai era într-o asemenea dispoziţie, încât îi sărută mâna în semn de recunoştinţă pentru ocazia de a vizita împrejurimile conacului.
„Cred că este egoist, nestatornic, dar are un caracter încântător”, îşi zise Ivona.
Peisajul, plimbarea, aerul molcom specific zilelor de toamnă contribuie la instalarea unei stări de bine, iar tinerii se relaxează, lăsând deoparte prudenţa şi regulile rigide ale unei societăţi prea conservatoare. Înainte de a se aşeza la masă, Mihai, prinzând mâna Ivonei, zise:
– Am făcut ce trebuia, venind la Cerna. Se pare că m-a chemat destinul, sau am dat peste el întâmplător? E prea devreme pentru a mă exprima direct? Nu contează! Sunt ceea ce nu am fost încă: îndrăgostit…
Ivona, neobişnuită cu astfel de mărturisiri directe, îi face semn să se oprească:
– Nu vreau să aud! Te laşi prea lesne cucerit!
– Nu! Am treizeci şi unu de ani şi n-am fost niciodată atât de copleşit de dorinţe…
Rostise cuvintele pe un ton pătimaş, ton care ajunse la Ivona ca o zbatere continuă a unui izvor ce încearcă să iasă la suprafaţă.
Ivona nu se poate concentra asupra cuvintelor, nu le atribuie niciun sens, le lasă să plutească, dar nu poate neglija tonul şi încărcătura specială cu care bărbatul rostise cuvintele; de la primul sunet până la ultima silabă, ele purtau pecetea unei stări emoţionale greu de definit. Şi, cum toată viaţa a fost nevoită să fie prudentă, să simtă primejdia şi acolo unde nu exista, face un pas înapoi; înăbuşindu-şi orice dorinţă sau curiozitate. În mintea ei se şi înfiripase impresia că acel sunet era preludiul unei tragedii, doar nu poate lupta cu o abia ivită rază de speranţă: de ce să nu fie doar un nou început?
„Dau dovadă de slăbiciune.? Nu. Nu am dreptul moral de a-l amăgi ţi nici de a mă lăsa înşelată de propriile-mi sentimente”
Hotărâtă, dar nu şi mulţumită, Ivona îşi retrage mâna din strânsoarea delicată cu care Mihai o ţine captivă.
– Te avertizez: părerea pe care ţi-ai făcut-o despre mine este falsă. N-aş vrea să te dezamăgesc… Sunt sigură că nu corespund deloc idealului feminin care ar putea să te avantajeze.
Dar bărbatul o privea cu un zâmbet prietenos şi deosebit de blând. Sub puterea privirii lui, Ivona retrăi acel sentiment de dor de schimbare pe care îl simţise ieri, în timp ce-şi sorbea ceaiul pe verandă.
Să fie el cel aşteptat?

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s