Şi dragostea ucide / 7 /


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

– A, nu! Sunt un comod, aşa că operează o selecţie!
– Îmi placi! La cei douăzeci de ani ai tăi ştii să pui problema. Ai grijă să rămâi aşa. Mintea, nobleţea sufletească îţi dau dreptul să aspiri la orice, chiar şi la glorie. Printre strămoşii tăi au fost câţiva bărbaţi de ispravă…
– Ţintesc mai sus, îl asigura Dragoş, acolo unde voi aţi reuşit, eu pot ajunge fără efort!
– Aşa să fie! îi ură Costache într-o seară, apoi pe neaşteptate, hotărî:
– Ne întoarcem acasă!
Văzându-l pe Dragoş nemulţumit şi deloc încântat de perspectiva unei astfel de acţiuni, spuse:
– Să nu uiţi: locul unde te-ai născut este ca un râu tumultuos ce netezeşte scoarţa pământului; acolo totul se poate întâmpla, totul este permis… Cerna seamănă cu un muşchi care se tot umflă ca şi cum ar vrea să ascundă cicatrice vechi şi, plesnind pe neaşteptate, împrăştie germenii vitali…

Era un alt sfârşit de an, al anului 1936.
Pe la începutul lunii decembrie, Costache şi Dragoş ajung, după o călătorie obositoare, pe înserate, la vechiul conac de la Cerna. Tatăl avea un aer distrat, uşor confuz şi vinovat.
– Ce vrei, încerca el să se justifice, Ivona este fiica mea aşa cum tu eşti feciorul meu, da? Atunci cum am putut să trec pe umerii altora povara creşterii şi formării ei? Ce ştiu eu despre viaţa ei? Despre visele şi dorinţele ei? Tot mai des îmi dă târcoale un chinuitor, dar justificat sentiment al vinovăţiei, unde am fost când copila timidă şi fragilă s-a transformat într﷓o tânără aproape aspră, care, în loc să-şi piardă timpul prin saloanele de modă, prin staţiuni renumite, intră zi de zi pe poarta fabricii şi face ceea ce trebuia să facem eu, tu… Noi. hoinarii, venim, plecăm. Ea rămâne. Rămâne şi de fiecare dată când noi revenim, ne primeşte cu acea căldură a omului deprins să trăiască în singurătate… Mă doare tristeţea ei…
Dragoş avea pentru sora lui acelaşi sentiment pe care l-ar fi avut pentru oricare altă fată cu care, datorită împrejurărilor, ar fi fost nevoit să locuiască în acelaşi hotel. Văzând însă că tatăl său avea un moment de derută, de slăbiciune, zise:
– Lasă ipocrizia! O găseşti fără cusur. Poate că aşa şi este. Nimeni nu se poate îndoi că Ivona este o fată superbă, supărător de aproape de perfecţiune. Nu-ţi turna cenuşă în cap. Chiar dacă ai fi crestat pe tocul uşii semnul înălţimii sale, dacă i-ai fi fredonat cântecul lui Moş Ene în fiecare seară, tot n-ai fi făcut din ea o tânără fericită… Tu ziceai că unii venim pe lume pentru a fi fericiţi, alţii nu… Dacă nu te lasă conştiinţa să dormi, hai s-o luăm cu noi, în iarna asta, în Italia.
– Mulţumesc pentru sfat. Refuză. E drept că m-a refuzat politicos… Oare de ce acum simt mai puternic decât oricând că trebuie, să mă tem de reacţiile pe care le-ar putea avea la un moment dat. Da, mă tem cu adevărat. Mă tem să stau prea mult timp pe lângă ea, mă tem să plec de lângă ea… Am acel sentiment straniu pe care bănuiesc că îl are un ursar ce tremură la gândul că într-o bună zi botniţa ursului s-ar putea rupe…
Dragoş îl asculta plictisit. Privea fix la un tablou ce ocupa o parte din peretele din faţă. Îmbrăcase o haină de o croială impecabilă ce se mula pe talia lui zveltă. Cravata de mătase neagră era împodobită cu o perlă, dunga perfectă marca pantalonul gri, iar pantofii eleganţi părea să-i fi încălţat pentru prima oară.
Uitându-se la el, lui Costache îi era greu să şi-l imagineze în preajma joagărului dând dispoziţii muncitorilor sau apreciind calitatea unui buştean. Era cu adevărat fiul lui: absent şi plictisit. Stătea ţeapăn şi, lucru ce i se întâmpla destul de rar, avea trăsăturile căzute, ceea ce îi dădea un aer bătrânicios.
– Mă tem, tată, rosti el neaşteptat, că sacrificiul pe care eşti gata să-l faci, nu nega, te cunosc prea bine, nu-şi are rostul. Oricum, Ivona nu se va schimba, vreau să spun că nu va învăţa să fie fericită, nici măcar dacă o rogi tu… Sacrificându-ne, sacrificându-mă pe mine în primul rând, dar nici tu nu te omori să lâncezeşti o iarnă aici, n-o determinăm să-şi schimbe modul de viaţă. Ea ne iubeşte doar când ne ştie departe, atunci când ne duce dorul. De-a lungul anilor, în singurătatea ei, ne-a închipuit aşa cum ne-ar fi dorit, iar noi suntem aşa cum suntem…
– … ai dreptate…
De o vreme, Costache dădea semne de oboseală.
Şi de data asta puse capăt discuţiei şi se afundă în fotoliu.
Dragoş îl observa atent. I se păru împuţinat la trup. „Tata îmbătrâneşte, gândi el.
Îndurerat de constatarea amară, dar cumplit de evidentă, i se făcu milă. Simţea nevoia să ia capul bătrânului şi să-l aşeze la pieptul său. Nu îndrăzni să facă gestul.
Costache se ridicase şi-şi mişca încet mâna stângă înainte şi înapoi peste barba-i ascuţită. Târziu, zise:
– Am alte planuri pentru iarna asta. Presimt că n-o să-ţi placă.
„Oare acesta să fie tata? se întrebă Dragoş. Să se lase pradă slăbiciunii de moment? Îl ştiam, îl vreau altfel: dominat doar de sentimente puternice… Să se fi apropiat de sfârşitul inevitabil?”
– Bine, tată. Programul, problemele sunt ca şi până acum ale tale. Rămânem sau plecăm, cum ţi-o fi vrerea. Dar până când o să iei o hotărâre, n-ai chef să-ţi scalzi privirea, să simţi, să vezi în jurul tău femei frumoase?
Costache se uită în ochii fiului său, apoi zise:
– Despre ce vorbeşti? Eu unul pierd contactul cu lumea. Sunt prea obosit pentru a-l mai căuta… iar, să-l înnod nu mi se pare demn… Nu te refuz: vreau o petrecere. O petrecere care să nu semene cu nici una… unică: să bem, să dansăm, să iubim, să urâm, să iertăm, să acuzăm, să pierdem totul, să câştigăm puţin, să schimbăm rosturile lumii şi, în cele din urmă, să fugim… fiecare pe drumul ce i se pare mai potrivit…
Amândoi rămân tăcuţi. Dragoş medita la constatarea abia făcută, Costache reflecta, cu o mulţumire calmă, la tot ce, cu puţin noroc, ar mai putea smulge vieţii.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

2 comentarii la “Şi dragostea ucide / 7 /

  1. Am ramas cu un sentiment de admiratie , usor invidioasa, pentru puterea de patrundere a personajeor autoarei.
    Impresionanta mustrarea de constiinta a lui Costache.
    O mare durere pentru un parinte. O durere, ce nu trece cu mustrari de constiinta!
    Onu

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s