După concert


dc1

1.

Toată după-amiaza, Alexandra muncise fără îndemânare, dar cu multă râvnă, la transformarea rochiei pe care o va îmbrăca, peste câteva ore, la concert.
Un ropot scurt de ploaie izbi geamul. Zgomotele semănau cu sunetele zglobii ale boabelor de grâu aruncate în sticla supraîncălzită a ferestrei fără perdele.
În mijlocul camerei, Alexandra, surprinsă, lăsă rochia să-i cadă, dintr-o dată, peste trupul gol. Era frumoasă. Mai mult expresivă decât cu trăsături regulate, are graţia şi supleţea felinelor. Privirea îndrăzneaţă, provocatoare, ironică, sporeşte farmecul ochilor ei de un negru aşezat şi adânc.
Ploaia trecu subit, aşa cum existase doar vreme de câteva respiraţii. Pe geam, locul picăturilor de apă îl luaseră mici pete albicioase, incerte urme saline. Dintre toate fenomenele atmosferice, Alexandrei i se potriveşte, cel mai bine şi mai bine, ploaia, furtuna chiar.
De îndată ce soarele prinde a străluci din nou cu putere, ea se retrage lângă măsuţa de toaletă. Împinge scăunelul într-o parte şi, cu migală, îşi colorează pomeţii cu un praf de pudră. Oglinda, parcă jucându-se, îi ascunde chipul, îl rătăceşte. Această răsturnare a clarităţii este îndeajuns de lungă pentru a aduce silabe de sunet cu tot ce e mai viu în viaţă, dar prea scurtă pentru ca ea să decoloreze imaginea tensiunii interioare, lumina cu bătaia cea mai lungă. Are sentimentul că trăise cu o noapte în plus. Pentru ea pământul se grăbise. Gândurile i se încâlceau ca părul. Când oglinda-i aduce din nou chipul, îşi lasă degetele să se sature de luciul rece, zicându-şi: „Eu ştiu să tac. Înlăuntrul meu simt însă multe forţe pe care nu le cunosc. Ele îmi dau puterea şi dorinţa de a mă întoarce de fiecare dată în mine simplu ca la începutul începutului”.
Odată desăvârşit machiajul, se apropie de scrin şi, după o scurtă ezitare, îl deschide. Din sertare încep să zboare pe rând lucrurile ei dragi, dar inutile la ceasul ce-şi varsă secundele ca pe nişte abia auzite tunete: păpuşi şchiloade, maşinuţe, incomplete, panglici îmbibate cu miros de vechime, o jartieră, un cocoşel din zahăr ars pe care-l primise în dar de la colegul ei de bancă, pe când mai purta ghiozdanul în spate, cu ocazia unei escapade la un bâlci, o praştie confiscată de la un puşti care, în joaca lui, rănise o pasăre, un fir de tămâioară presat într-un şerveţel banal de hârtie roz. Pe scândura de lemn, sub toate aceste semne, se afla un caiet. Îl ia în mână şi scutură praful de pe copertele aspre în vreme ce murmură o frază pe care, cândva, o notase în acest caiet: „Întunecată mai este şi noaptea asta”. De pe prima filă o izbise albul pătat cu însinguratele cuvinte ca o povară şi ca o provocare, De ce Întunecată? Crezuse că termenul o va sluji, atunci când se va fi hotărât să continue însemnarea, să exprime misterul, starea de încordare sub carapacea căreia omul se doreşte altceva, dar îşi văzuse gândurile căzute într-un spaţiu inundat de ape, învolburate în năvălirea lor.
Cu litere mici dar ferme, scrie în subsolul paginii: Nopţile, întunericul, sunt deosebite, niciodată la fel, omul, viaţa au câte un singur nume (punct).
Geografia filei este acum alta. Străjuită de grupul cuvintelor adăugate acum mai jos, sugera un spaţiu înnodat în care resturile unei petreceri nu fuseseră înlăturate, sau nu se lăsaseră şterse. Privirea Alexandrei rătăceşte într-un labirint liniar, i se pare că ziua de astăzi, altfel angajată într-un imposibil de amânat mâine, nu este, nu poate rămâne o zi oarecare. Teamă instinctivă de a nu pierde esenţialul momentului o obligă să cerceteze cu atenţie împrejur. Colţurile camerei rotunjite şi joase, inadmisibil de aproape, îi sugrumă teama şi-i aduc un alt sentiment: o înfricoşată bucurie care o învăluie cu obraznica plăcere de a nu mai fi singură. Cineva se strecoară în cameră, cineva neliniştit şi foarte ademenitor, ca o desprindere, ca un joc al forţei sau al motivelor fericirii şi o pune la încercare, rotindu-i răscrucea.
Gândurile Alexandrei se rostogolesc, încheagă cercul prezentului şi zăbovesc doar atât cât să-şi dea seama că nu este pregătită pentru vreo confruntare, apoi curg zbuciumate către viitorul ce se cere bătut cu pasul, iar şi iar. „Numai de n-ar fi adevărat că omul şi visul sunt făcuţi din aceeaşi plămadă… Aş vrea să nu mai fiu chinuită de îndoială.” Şi, pentru că nu ştie care-i va fi gestul următor, aruncă hotărâtă caietul în sertarul gol, încuindu-l. Cheia o ascunde într-o vază ciobită, niciodată folosită dar a cărei valoare sentimentală o fixa printre puţinele lucruri pe care le păstrează. Gestul era demonstrativ, de incredibilă bravură. Se simte matură şi responsabilă. Părăseşte camera.

(…)

Coridor în oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1986

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s