Şi dragostea ucide / 4 /


(…)

cori

Pe peronul gării de la frontieră, o florăreasă oferă Anei Maria un trandafir cu tulpină argintată şi un strop de apă, artistic plasat pe o petală.
– Pentru tine, străino…
Stăpâna inimii mele îi pune în palmă toţi bănuţii pe care-i avea la îndemână. Eram mândru. Eram fericit. Mă încerca o emoţie gravă, puţin vagă. puţin tristă…
Există în viaţa fiecăruia dintre noi perioade când întrezărim destinul; e ascuns după nori sau după vreo perdea din valuri, se joacă şi străluceşte ca un spiriduş… e de ajuns un gest pripit, o stângăcie, o clipă de nenoroc şi pierzi spectacolul… îmi dădeam seama că eu treceam tocmai printr-o astfel de perioadă şi trăiam intens fiecare moment. Se pare că şi Ana Maria traversa acelaşi timp. Era, la rândul ei, îndrăgostită, iar iubirea îi dădea o strălucire aparte. Şi totul o slujea: tinereţea, inocenţa.
Aşa era. Intrasem împreună în moara timpului. Iar ea, Ana Maria a mea, era poate chiar mai conştientă decât mine… Altfel, de ce, atunci când am ajuns în vârful dealului Ulmi, cea mai înaltă culme de unde oraşul, apa, câmpia, pădurea păreau că se aştern la picioarele noastre, mi-a strâns puternic braţul şi a murmurat, mai mult pentru ea decât pentru mine: „Şi zilei ce i-ai lăsat, noaptea mea fără vârstă…”
Rostise cuvintele cu o voce joasă, gravă. Eu, deşi le auzisem clar, nu eram în stare să le înţeleg sensul. Exprimau ele o întrebare, sau se pierdeau în ceva nelămurit, un fel de bucurie spontană?
Poate că simţurile ei erau stimulate şi de ziua strălucitoare a sfârşitului de mai, primăvară subcarpatică, oricând gata să răspândească uriaşe vetre de maci, începând din vârful dealului până în apropierea albiei râului Cerna. De peste tot izbucnea roşul violent, înăbuşind albul nobil şi domol al narciselor.
Aşa s-au scurs primele minute petrecute de noi pe pământul care ne aparţinea.
În ceea ce mă privea, simţeam nevoia să-i împărtăşesc secretele mele; mici şi mari bucurii de care avusesem parte în viaţa mea de până atunci legate de locul natal. Dar, există întotdeauna un dar, ritmul intens al oraşului de la poalele dealului ne-a înconjurat pe nesimţite şi, cel puţin eu, m-am pomenit cucerit de un nou sentiment; acela de a păşi spre locul meu în uriaşul tipar, mereu în mişcare, al vieţii familiale; voiam, deci, să ajung cât mai curând acasă.
Ana Maria nu părea deloc grăbită. A bătut pas cu pas coama dealului, a cercetat pâlcul de stejari din apropiere, apoi a coborât panta până la mijlocul pajiştei. Aici s-a oprit şi, cu vocea sugrumată de emoţie, mi-a mărturisit că avea impresia că viaţa devenise mai frumoasă şi mai solemnă. Am fost şi eu emoţionat şi i-am spus că impresia ei se întemeia, probabil, pe frumuseţile autentice ale locului.
– Nu! Greşeşti… cel puţin în parte, am mai trecut prin locuri minunate, dar atunci emoţia pe care o trăiam era pur estetică… Acum sunt cu mult mai acaparată, mai plină de bucurie… Sunt îndrăgostită de tine. Poate că prezenţa acestei minunate, copleşitoare şi inatacabile frumuseţi ar trebui să-mi aducă şi o oarecare temere, îngrijorare. Nu ştiu, în fond, nimic despre casa, familia, prietenii şi duşmanii tăi… Dar nu pot să mă las copleşită de gânduri grele, sunt mândră de sentimentul totalitar, aş zice, care-mi guvernează fiinţa; iar el nu poate fi egalat de nimic din câte se vor întâmpla de mâine…
Spiritul îi era, simţeam eu, plin de înflăcărare, iar ochii i se umpluseră de strălucire. Eram pe cale să-i spun că, înaintea calităţilor fizice, în cazul ei de necontestat, din punctul meu de vedere, trebuie să existe, în ansamblul însuşirilor femeii ideale, calităţile spirituale. Iar ea făcea dovada că posedă din plin şi spirit şi frumuseţe trupească.
Mi-am înăbuşit imboldul de a vorbi cu voce tare. Ea căuta cu privirea ceva. Sau poate că încerca doar să se pună la adăpostul minţii:
M-am îndrăgostit de tine, repeta ea ca şi cum i-ar fi fost ciudă pe sine că-şi permite o asemenea mărturisire…
Era, aveam eu dreptate şi, dacă n-am fost conştient de acest lucru atunci, acum, după aproape un sfert de secol, sunt convins, într-adevăr că era speriată şi nesigură. Dar starea de spirit a acelei seri de mai era ca totul specială. Noaptea păşea timid peste resturile de lumină ale soarelui care apusese.
Jos, în oraş, se aprinseseră luminile. Spre pădurea din apropiere se îndrepta un pâlc de păsări ce zburau jos, aproape că atingeau vârful ierburilor înalte. Aripile lor băteau aerul cu mişcări regulate, dar greoaie. La răstimpuri, pasărea, care părea să fi fost aleasă să le croiască drum, scotea câte un ţipăt scurt, aspru, ca un avertisment, iar stolul strângea rândurile.
Se apropia ora când oamenii se adună şi ei la casele lor.
Sub imperiul acestui impuls, am prins mâna Anei Maria.
– Nu, te rog! Nu sunt încă pregătită să întâmpin atmosfera casei tale… Sunt, aşa cum spunea florăreasa de la gară, o străină. Nu, nu a fost nepoliticoasă, a fost doar sinceră şi m-a ajutat să iau o hotărâre: înainte de a păşi pragul casei părinţilor tăi, oferă-mi, te implor, o noapte sub cerul liber, aici…
Dorinţa ei m-a surprins, dar am înţeles-o şi am acceptat. Poate că avea dreptate. Câmpul era locul cel mai potrivit să-ţi aperi, să păstrezi acel sentiment straniu de existenţiâ intensă şi extrem de fragilă. În acelaşi timp, aveam nevoie să stăm de vorbă; să încerc, cu tact, s-o obişnuiesc cât de cât cu ideea că lumea în care o aduceam era alta decât aceea unde crescuse ea: oameni mai direcţi în a-şi manifesta sentimentele, mai direcţi şi mai rapizi în acţiune, pentru că au fost învăţaţi să supravieţuiască în orice condiţii.
Se înţelege că nu-mi făceam probleme privitoare la membrii familiei sau la prieteni. Aveam, credeam eu, destulă avere pentru a-mi pune la adăpost viitorul…
Am acceptat, deci.
Şi n-am regretat.
Ana Maria, care nu contenea să mă surprindă, a scos la iveala dintr-un sac de voiaj o sumedenie de lucruri: două sfeşnice, lumânări, o faţă de masă şi tot ce este necesar pentru un picnic cu minuţiozitate şi cu dragoste pregătit.
Îi compătimesc pe îndrăgostiţii care n-au trăit o astfel de noapte.
Mă simt ciudat; de parcă sunt înţeles şi mi se acordă aprobarea faptului comis: scrierea acestui, să-i zic, Jurnal final; dar, am senzaţia că nu joc chiar cinstit: cuvintele aşternute pe coala de hârtie nu ating sinceritatea şi emoţia demersului ambiţios… Mă tem că povestea vieţii mele, aşa cum am şi notat-o, va avea un chip mutilat, iar lectorul, oricare va fi el, va trăi un sentiment de frustrare… N-am ce face: viaţa dă navală peste noi şi uneori e prea târziu pentru a mai învăţa esenţialul: prezentul contează, nimic altceva decât prezentul…
Prezentul?
Există încă!

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s