Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii /13 / François, pajul îndrăgostit / 3


(…)

Voltaire pleacă pe 18 decembrie 1713, la ora opt dimineaţa. „Din adâncul unui iaht” îi scrie Olympei pe 19 decembrie. Starea lui sufletească este aceeaşi ca acum două luni. Merge la Paris doar fiindcă a fost forţat şi cu gândul de a o aduce acolo şi pe Olympe. El imaginează deja un întreg plan foarte complicat, pe care va încerca, mai apoi, să-l şi pună în aplicare. Este încă, se vede, foarte înamorat şi foarte decis să o smulgă pe Olympe mamei sale. Totul seamănă cu „retragerea celor Zece Mii” urmată imediat de proiectul realizării expediţiei lui Alexandru!
„…Te las în situaţia cea mai crudă din lume; pricep toate chinurile tale mai bine ca tine şi le consider drept ale mele, cu atât mai mult cu cât le meriţi mai puţin. Dacă certitudinea de a fi iubit poate servi oarecum de consolare, ar trebui să ne consolăm puţin amândoi; dar la ce ne va folosi fericirea de a ne iubi fără aceea de a ne vedea?… Cum iubesc virtutea ta la fel ca pe tine însăţi, nu te simţi obligată să-mi oferi vreo compensaţie în schimbul sentimentelor mele. Fac tot ce este omeneşte posibil spre a te smulge din marea nefericire în care te afli. Să nu-ţi schimbi hotărârea; rămânând în acea ţară, vei regreta amarnic. Dorinţa de a-ţi asigura soarta pe care o meriţi mă obligă să-ţi vorbesc astfel; oriunde voi fi, voi petrece zile foarte triste fiindcă nu sunt cu tine; dar voi duce o viaţă şi mai mizerabilă dacă singura fiinţă pe care o iubesc rămâne pradă chinurilor; îmi închipui că ai luat o hotărâre fermă pe care nu o poate schimba nimic, onoarea te obligă să părăseşti Olanda; ce fericit sunt că onoarea şi iubirea merg aici mână în mână!… Nu uita să-mi trimiţi în prima scrisoare o altă scrisoare în care îmi vei vorbi ca unui prieten şi nu ca unui iubit: să-mi descrii acolo succint toate necazurile tale. Pentru ca virtutea ta să iasă la lumină fără umbră de subiectivitate. În sfârşit, slujeşte-te de toată iscusinţa minţii spre a-mi scrie o scrisoare pe care să o pot arăta celor cărora voi fi obligat să le vorbesc de tine… Dacă tatăl tău nu va fi la fel de lipsit de minte ca M-B…, vei reveni în Franţa să te bucuri de tot binele pe care îl meriţi; eu îmi închipui cele mai plăcute lucruri din lume despre şederea ta la Paris. Ai fi foarte crudă faţa de tine şi faţă de mine dacă ai înşela speranţele mele. Cel dintâi lucru pe care îl voi face ajungând la Paris va fi să-l câştig pe părintele Tournemine pentru cauza ta; apoi voi înmâna scrisorile tale tatălui tău şi surorii tale, şi voi fi obligat să explic tatălui meu motivul revenirii mele şi îmi închipui că nu va fi tare supărat pe mine, numai dacă n-o fi fost prevenit; iar dacă va trebui să înfrunt mânia lui, mă voi considera foarte fericit că eşti cea mai drăgălaşă fiinţă din lume şi că mă iubeşti.”
Planul lui Voltaire era de a interesa pe catolici şi îndeosebi pe iezuiţi în această acţiune: de a smulge pe o biată tânără catolică din mâinile unei mame protestante, care, dealtfel, nu prezenta nici garanţii morale şi de a o reda tatălui, bun catolic, abandonat, în chip mârşav, de nevastă şi lipsit, în chip mârşav, de prezenţa fiicei sale. Întâlnim deci la începutul vieţii lui Voltaire un Calas comic . Putem prefera pe cel serios şi tragic de mai târziu.
Prima scrisoare trimisă din Paris este datată 28 decembrie 1713. Voltaire a acţionat imediat după sosire, adică din „ajunul Crăciunului”. I-a vorbit părintelui Tournemine. Vechi profesor al lui Voltaire, părintele era un om foarte cinstit, foarte serios, foarte drept şi un om învăţat, dar pare să fi fost cam naiv. Despre el grăiau versurile următoare: Este părintele Tournemine / Care crede orice i se năzare. Şi, în plus, antiprotestantismul lucra chiar şi în acest suflet curat şi senin. Probabil că vicleanul Voltaire ştia bine cui se adresează.
Cert este că părintele Tournemine avu candoarea să se amestece în această afacere amoroasă şi-l determină să acţioneze pe episcopul d’Évreux, care era oarecum rudă cu Olympe, şi care dădu dispoziţia ca domnul Dunoyer să-şi revadă fiica.
Dar, pe de altă parte, Voltaire se află în mare încurcătură. Tatăl său obţine o hotărâre de întemniţare împotriva lui. Implorat de intermediari, tot ce acceptase a fost ca tânărul Arouet să fie îmbarcat pentru Insule, iar în rest el redacta un testament în regulă în care tânărul era de-a dreptul dezmoştenit. Deci eroul nostru nu prea mai poate acţiona singur; acţionează în schimb părintele Tournemine şi episcopul d’Évreux, şi speranţa lor, ca şi a lui Voltaire, era ca, odată revenită la Paris, să o ducă pe Olympe în mănăstirea Nouvelles Catholiques unde urma să-şi reîntâlnească sora, doamna Constantin, ca însăşi recent convertită.
Pentru ca acest plan să înceapă a fi pus în aplicare, era nevoie ca Olympe să evadeze din Haga. Nu s-au gândit câtuşi de puţin să obţină extrădarea ei, nici să o răpească. Dar mi se pare evident că Olympe n-a avut nici o clipă curajul şi poate că nici nu i-a trecut cu adevărat prin cap să fugă la Paris. Voltaire ar fi putut să o obţină răpind-o din Haga, dar, cum am văzut, i-a fost practic imposibil. S-o convingă să vină singură după el, iată pentru ce depunea el atâtea eforturi.
Am văzut deja rugăminţile lui insistente în scrisorile anterioare; iată altele şi mai apăsate: „Am făcut tot ce m i-a stat în putinţa pentru binele tău; m-am aruncat prada unor mari necazuri spre a te face fericită; tu poţi să mă faci cel mai fericit dintre oameni. Pentru asta revino în Franţa, te voi face pe tine însăţi fericită, atunci mă voi considera răsplătit din plin. Voi putea să mă împac într-o bună zi cu tatăl meu, atunci ne vom bucura în libertate de plăcerea de a ne vedea. Îmi reprezint aceste momente fericite ca sfârşit al tuturor necazurilor noastre şi ca un început al unei vieţi dulci şi plăcute, aceea pe care trebuie să o duci la Paris. Dacă eşti atât de crudă încât să mă faci să pierd rodul tuturor suferinţelor mele şi te încăpăţânezi să rămâi în Olanda, îţi promit cu toată tăria că mă voi sinucide în clipa când nu voi mai avea veşti de la tine. În starea de plâns în care mă aflu numai tu mă poţi face să preţuiesc viaţa. Dar, vai! eu vorbesc aici de neplăcerile mele, în timp ce poate că tu eşti mai nefericită decât mine. Mi-e foarte teamă pentru sănătatea ta; mi-e foarte teamă de mama ta; îmi vin gânduri îngrozitoare. Pentru numele lui Dumnezeu, lămureşte-mă. Dar, vai! mă tem chiar că nu ai primit scrisoarea mea… Poate că mi-ai scris la Anvers sau la Bruxelles; poate mi-ai scris la Paris; pe scurt, de trei săptămâni n-am primit veşti de la tine. Scrie-mi… scumpa mea Pimpette, frumoasa mea iubită, inimioara mea, scrie-mi repede, imediat; din clipa când voi vedea scrisoarea ta îţi voi da de ştire de soarta mea. Nu ştiu încă ce se va întâmpla cu mine; mă chinuie o nesiguranţă îngrozitoare în legătură cu toate. Ştiu doar că te iubesc. Ah! când voi putea oare să te îmbrăţişez, inimioara mea?”

Scriitori îndrăgostiţi, vol.I. Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s