Inelul de fum / 3 /


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Deasupra parcului stelele sclipea viu, aruncând destulă lumină pentru ca Iulia să-l privească pe Andrei cu ochii mari, adânci, care voiau să-i pătrundă în suflet, şi el simte blândeţea urcând în toată fiinţa lui. Ea continuă, cu vocea mai joasă:
– Iartă-mă, ce voiai să-mi spui?
Andrei, de data asta nemulţumit, se încruntă. Sprâncenele ridicate într-o linie aproape oblică pe frunte-i înaltă şi palidă aduc plus de severitate şi concentrare. Privirea sumbră străpunge tragic. Dinspre el înaintează un gol vertiginos care ameninţă.
– Curaj, doctore. Nu mă lăsa să ascult doar frânturi de cuvinte ce vin să mă acuze…
– Ei bine, te învinuiesc de pedanterie şi de un prea sever control de faptă. Şi poate n-ar fi grav dacă aceste elemente n-ar circula liber şi, prin gândirea ta, invoci graba. justificându-ţi neputinţa. Nu. Iulia, tu niciodată nu pleci în grabă. Mai mult obligi detaliile să se perinde, cu precizie, prin faţa ochilor. Rememorezi trecutul, retrăindu-l. Oare viaţa asta plină de întoarceri în timp ţi se potriveşte?
Îndoiala din vocea lui părea sinceră.
Între Iulia şi Andrei se stabilise acel soi de relaţii eliberate de orice prejudecată. Discuţiile lor au fost întotdeauna sincere, iar sinceritatea, nefiindu-le povară, strălucea la limita fiecărei zile ca un adevăr.
„Dialogul este o formă de exploatare reciprocă. Avantajele? De ambele părţi! Singura formă de exploatare pe care o accept este cea spirituală, ceea ce se întâmplă între mine şi doctor,” îşi zicea adesea Iulia.
Acum ea se apropie promiţător.
– Ce ar însemna viaţa fără întoarceri în timp? E banal ceea ce vreau să spun, dar te-ai întrebat cum am arăta fără trecut? Şi, fiindcă veni vorba de trecut: înţelegerea noastră de ce a fost, nu mai este valabilă. Oricum, întâmplarea ar continua să emită semnale insistente peste lumina difuză a memoriei. Crede-mă, tăcerea dublează ameninţarea şi îmi suprasolicită imaginaţia.
Iulia a învăţat să trăiască sub o boltă relativ spaţioasă, riguros controlată. Dacă sub cerul ei există porţiuni de ceaţă, ele persistă pentru că ea le acceptă. Andrei are dreptate. Iulia nu se grăbeşte niciodată. Nici acum când se declară hotărâtă să ridice vălul neclar şi să scoată la lumină întâmplarea care, poate, schimbase destine.
Andrei aude respiraţia uşor precipitată a Iuliei. „Încearcă să facă pasul hotărâtor, să treacă pragul în faţa căruia mai şovăie. Pas gândit, chibzuit şi tot amânat. Un pretext! De pe acum are aerul unei fetiţe care a săvârşit ceva neîngăduit. Zâmbetul îi e nesigur: «Voi fi lăsată să merg mai departe?» Are un fel al ei de a porni în acelaşi timp în două spaţii diferite. Se împarte egal, jumătate în prezent, unde chemările sunt vii, precipitate, ademenitoare prin însăşi neclaritatea şi necunoaşterea sfârşitului. Cu cealaltă jumătate se întoarce înapoi, «sunt pasionată de istorie» glumeşte ea amar cu sine. În realitate caută un fir de pai de care să se prindă. Oare, în clipa asta este puternică sau mi se pare?”
Iulia nu e puternică, dar iradiază o bucurie blândă şi deplină. E bucuria eliberării voinţei. Ea, bucuria, e puternică, Iulia o smulge şi râde. Un râs şoptit, prelung, asemănător unei zbateri de frunză unduitoare, râs vegetal de copac neliniştit care sfârşeşte în umbra aşternută pe pământ. Râsul îi taie răsuflarea, apoi devine gravă. „Doctorul este îngrozitor de abstract în încercarea lui de a întoarce oglinda-timp. Nu trebuie să contemple singur imaginile respingătoare sau frumoase.”
– Doctore, îmi vorbeai de lume, de universul ei, de legile ei, de datoria mea de a înţelege ce se petrece în jurul, dar eu nu cred… Nu te încrunta! Nu căuta logicul în ideile mele. Mi-am propus să distrug normalul. Jocul mă amuză, prevăd o luptă înverşunată pentru un colţişor în universul propus de mine, univers fără tipar… Adevărul e că… Am zis adevăr? Nici în adevăr nu cred. O ştii. Ţi-am mărturisit-o de atâtea ori în lungul curs de iniţiere în ale psihologiei, când eu vream şi tu sperai să scoţi din mine un bun terapeut. Am fost, am vrut să fiu o ucenică sârguincioasă. Voiam să-ţi fac pe plac şi, dacă era posibil, să-i ajut pe alţii… Se pare că aptitudinile au un făgaş al lor, sau, poate, n-ai avut destulă răbdare… În sfârşit, timpul va decide. Sârguincioasa ta asistentă a învăţat un lucru, te asigur că l-a învăţat temeinic: a învăţat să se cunoască… Mă cunosc aşa de bine încât nu mai pot năzui să-mi vindec cu totul imperfecţiunile… Caut adevărul fără să cred în el. Neîncrederea mea este programată, nu vreau să fiu luată prin surprindere. Pregătesc culcuş durerii iar ea, perversa, se preschimbă în plăcere… Înfiorătoare fire, nu? Ei, lasă, există vicii mult mai dăunătoare…
Ea şovăi o clipă şi apoi continuă:
– N-am să-ţi înşir toate cumpenele mele, toate judecăţile intime, reclam, totuşi, o pornire de a nega legi, reguli şi chiar modul de viaţă al lumii din care fac parte, le vreau înlocuite cu altele noi, cred că nu greşesc afirmând că regulile sociale, deşi universale, în unele cazuri, nu sunt şi eterne… Sunt o răzvrătită, doctore, şi dacă simt urcând în mine ruşinea, înseamnă că simţământul primar poate fi domesticit de educaţie, dar nu învins…am atâta nevoie de oameni, de înţelegerea lor…
Andrei se uită la ea fără curiozitate, fără îngrijorare.
– Iulia, eşti uluitor de complicată în simplitatea ta. Atunci când ai ajuns la concluzia că nu-ţi eşti de ajuns, ai început să pictezi. Ieşi adesea din limitele tale şi constaţi că şi arta are raţiune: comunicarea. Acum declari că nu poţi trăi fără să fii înţeleasă. Prin urmare, în tine se ciocnesc forţe care-ţi sunt ostile pentru că nu le-ai dibuit… poate că ăsta e norocul tău…
Iulia zâmbeşte.
„Este tributul plătit puterii nepreţuite de a înţelege profund şi dureros ceea ce se întâmplă. Ce ştii tu…”
Undeva, la marginea parcului, păsările îşi strigă protestul împotriva nopţii. O pală de aer, în al cărui parfum se recunoaşte desluşit mirosul de fân cosit, de bureţi şi de pământ încins, chiar şi aici, departe de câmp, se zbate mângâietor între lăstarii tineri ai leandrului. Un val mic de nesupunere o năpădeşte pe Iulia. Îşi trece degetele răsfirate prin şuviţele de păr adunate în dezordine pe frunte, după care studiază articulaţia inelarului îngroşat de o pată de culoare. Brusc îşi lasă mâna să cadă ca şi cum ar fi vrut să alunge valul de nesupunere pe care, pentru o clipă, îl lăsase slobod.

Fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein

Anunțuri

2 comentarii la “Inelul de fum / 3 /

  1. Citind aceste rânduri, mi-am amintit de „Cu fiecare zi mai aproape”, a lui Irvin D. Yalom. Sigur, cartea lui nu e beletristică, duce lipsă de metafore, de exprimări care să mângâie gândul, dar am simțit, parcă, aceeași profunzime a relației dintre cei doi.
    Frumos!

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s