Evadare spre nicăieri / 9 /


trei7

Orientată spre sud, camera mea era din plin luminată.
Luna părea statornicită chiar în spaţiul ferestrei. Filtrată de pânza subţire a perdelelor, strălucirea ei umplea colţurile cu o mulţime de umbre jucăuşe, tremurătoare.
Oare câte nopţi guvernate de razele malefice ale lunii am petrecut aici, la Cerna?
Nenumărate.
Nici una nu m-a făcut să mă simt atât de neprotejată şi de confuză, ca în acest moment.
Privesc în jur. Nimic care să-mi dea senzaţia că mă aflu la mine acasă.
Încerc să pun ordine în ceea ce simt, spunându-mi că trebuie să am grijă, să nu intru în panică.
Întotdeauna m-au neliniştit nopţile cu lună plină.
Consider, aşadar, că ceea ce simt este normal, până la un punct.
Ceea ce mi se pare a nu fi în regulă este un firicel de nerăbdare ce se înşuruba încet, dar sigur, în mintea mea: dorinţa de a ieşi, de a face ceva, orice.
Deschid fereastra.
Un suflu destul de agresiv mă face să-mi pierd echilibrul şi iată-mă gata să cad în afară. Instinctiv, prind marginea rigidă a tocului din lemn şi mă concentrez asupra saltului înapoi, salt pe care îl execut doar mental.
Am din nou podeaua sub tălpi şi capacitatea de a percepe zbaterile nopţii.
Dinspre parc se aud zgomote, ca nişte gemete.
Ele nu-mi sugerează suferinţă sau durere, ci mai degrabă o chemare misteriosă, fermă.
Starea mea de spirit se schimbă.
Nu pot să o numesc nici bună, nici rea, ştiu doar că este mai complexă, mai devoratoare; parcă m-aş afla în faţa unui tribunal şi eram judecată pentru inactivitate, dar şi pentru ce nu trebuia să fac.
Oare ce am făcut în ultima zi şi în partea din noapte care a trecut şi nu trebuia să fac?
E primejdios să încerc un bilanţ, să dau un răspuns.
Ar fi ca şi cum aş recunoaşte că fiecare zi trăită este de cele mai multe ori o dramatică încercare de a mă înălţa, dar o şi mai dramatică întoarcere într-o aşteptare devastatoare.
Concluzia: o viaţă cât se poate de fericită surâde celor ce ştiu să orânduiască lucrurile.
Consider că eu nu am abilitatea de a-mi organiza ansamblul evenimentelor în aşa fel încât să-mi fie bine.
Aş vrea să cred că voi avea răgazul să socotesc preţul adevărat al vieţii, iar răstimpul favorabil va dura atât cât să-mi schimbe capital şi definitiv viaţa.
Devin, şi nu-mi place, dramatică.
Oare am să învăţ vreodată, atunci când îmi este hărăzit, să profit, să gust adevărata bucurie a vieţii, chiar dacă undeva, aproape, pândeşte gheara sălbatică a deziluziei?
Dacă aş găsi răspunsul, poate că m-aş împăca cu mine însămi şi, de ce nu, cu toţi aceia care, conştient sau nu, m-au împins pe marginea prăpastiei.
Privesc înapoi cu groază şi nu mint, nu bravez când spun că, în realitate, mă urăsc pe mine însămi pentru toată furtuna stârnită.
Recunosc fiecare gest, fiecare pas şi gând născute şi întreţinute de dezmăţul meu interior.
Mai mult, n-am mişcat un deget atunci când a scăpat de sub control dezastrul al cărui artizan eram, ba chiar am continuat să exagerez, să cer celorlalţi o implicare necondiţionată, să mă susţină în acţiunea mea păguboasă.
Ce am obţinut?
Greşeala vieţii mele; cel mai important om din viaţa mea a căzut în capcană.

fragment din romanul Evadare spre nicăieri

Anunțuri

2 comentarii la “Evadare spre nicăieri / 9 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s