Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii! / 5


În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. În tot acest răstimp, am încercat să onorez aşa cum se cuvine profesiunea de editor. Prin politica editorială, riguros construită, am avut în vedere, în primul rând, păstrarea şi sporirea patrimoniului naţional prin lucrări de literatură şi cercetare ştiinţifică de valoare. Un astfel de scop putea să fie realizat doar dacă aduceam alături de membrii redacţiei şi creatori de valoare. Şi am reuşit. Personalităţi remarcabile din domeniul ştiinţific şi cultural mi s-au alăturat şi astfel proiectele editoriale au fost realizate an de an. Relaţia editori-autor s-a stabilit pe respect, preţuire şi admiraţie. Pentru a răsplăti fidelitatea şi încrederea autorilor care au contribuit la succesul obţinut – unul remarcabil –, Editura Excelsior Art va marca cel de al 25-lea an de activitate şi prin editarea unui Dicţionar al autorilor care au încredinţat operele domniilor lor spre a fi editate şi publicate de către editura pe care o conduc.
Începând din această lună, voi încerca să readuc în memoria cititorilor o parte din lucrările lansate de Excelsior Art pe piaţa de carte între anii 1990 – 2014, însoţite de note bio-bibliografice ale autorilor.

radu ciobanu

Radu Ciobanu, s-a născut la Timişoara. Prozator, publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu schiţa Băiatu în „Scrisul bănăţean” (1958). Debut editorial: După-amiaza bătrânului dom, volum de nuvele (1970). A colaborat la numeroase reviste din ţară şi străinătate. Din  1998 este director al revistei trimestriale „Arhipeleag”, Deva.

COPERTA 1 RECURS
TITLURI CU TARIF

Nu tot omul se mulţumeşte a fi el însuşi. Mai e şi omul care se vrea mai mult decât atât: se vrea excelenţă, se vrea the best, chiar de-ar fi să fie într-un domeniu cu care n-a avut nicicând de-a face. Inutil să-l întrebi „pe ce te bazezi?” Se bazează pe o voinţă dârză şi pe o putinţă sigură de sine de vreme ce îşi trage snaga din două surse inepuizabile şi de veche tradiţie: şpaga şi cumetria. Ei şi? Care-i problema? Păi tocmai asta e: nu mai e nici o problemă. Într-o societate devenită oarecum peste noapte consumistă, unde totul poate fi cumpărat, au apărut şi „consumatorii” de titluri cu, evident, „furnizorii” lor: dobândirea unui titlu onorific sau de competenţă e la îndemâna oricui. Oricine poate deveni orice, un inginer constructor poate deveni ministru al educaţiei naţionale, un şofer poate deveni ministru al transporturilor, un gurist pe la nunţi şi tăieri de moţ poate ajunge deputat, domnul Mischie poate deveni doctor în istorie, domnul Stentor – aşa semnează el – poate deveni gazetar cu sudalma vioaie, cutare dentist poate deveni expert în dacologie ş.a.m.d.
Era o vreme când un titlu de competenţă se dobândea în ani lungi de studiu prin marile universităţi, biblioteci, laboratoare. Ei aş! Cine mai are azi vreme, răbdare, onoare, când totul – de la un banal referat de seminar, până la lucrarea de licenţă sau de doctorat – se poate obţine prin mica publicitate, de la profesioniştii compilaţiilor?! Vorba ceea: dai un ban, da’ stai în faţă. Iată o nouă şi rentabilă ocupaţie care ar trebui urgent introdusă în nomenclatorul meseriilor îndrăgite de români. Cunosc o universitate pe care nicicând n-a împovărat-o prestigiul şi căreia un ziar local i-a acordat de curând titlul de „fabrică de doctori”. Titlu pe deplin meritat, de vreme ce, încă înainte de 1990, toţi activiştii locului, iar de atunci încoace odraslele lor au devenit sub oblăduirea ei tovărăşească doctori cu patalama şi toate drepturile aferente recunoscute prin lege. Dar bazele educaţiei în spiritul fărădelegii se pun acum de la vârste mult mai fragede. De nu ştiu câte ori am citit astfel prin presă declaraţiile unor elevi care recunoşteau că au dat şpagă unuia sau altuia dintre dascăli pentru devoalarea unor subiecte de examen, acoperirea furtului prin copiat, gonflarea notei sau alte asemenea mici servicii… şcolare. O făceau cu un aer amuzat, ca şi când ar fi fost vorba de o bagatelă acolo, în ordinea firescului. S-a sesizat cineva? Nu cunosc.
La urma urmelor, de ce ne-ar păsa? Nu ne-ar păsa într-adevăr, de nu s-ar ivi gândul terifiant că toţi aceştia vor ajunge în posturi de decizie, cum de cele mai multe ori alţii, înaintea lor, au şi ajuns, fericindu-ne azi cu luminile „competenţei” lor. S-a gândit, se gândeşte la această perspectivă cineva din cei în drept s-o facă? După toate aparenţele, nimeni n-o face şi mă tem că înşişi cei în drept s-o facă sunt în mare parte tot beneficiari ai fabricilor de doctori. Altfel cum să-ţi explici o asemenea tembelă apatie în faţa unui fenomen infracţional practicat cu nonşalanţă, în văzul lumii? Specia dătătorilor de legi şi datini s-a stins şi în locul ei a apărut cea a parlamentarilor ignari, care au cu totul alte griji decât legitimitatea unor titluri printre care s-ar putea număra şi ale lor.
Dar toată această viitură inepuizabilă de false glorii şi competenţe mai are un aspect ce vine de dincolo de ’89, din aspiraţia programatică a comunismului de a nivela şi confuziona adevăratele valori. Instituţia cea mai eficientă sub acest aspect a fost, cum bine se ştie, Festivalul Naţional „Cântarea Românei”. De aici cred că se trag şi fenomenele inflaţionare aplatizante de azi, cum ar fi, de-un paregzamplu, crearea de către Ion Iliescu, în timpul mandatului său, a unei întregi oştiri de generali ori acordarea cu toptanul a unor înalte distincţii, ordine, medalii, te miri cui. Meteahnă, aceasta, nu doar a dlui Iliescu; fiecare cu clientela lui…Tot astfel a apărut puzderia de „oraşe electorale” care se dau acum de ceasul morţii să revină la statutul de comună, pentru că au descoperit că nu pot face faţă rigorilor urbanistice impuse de UE. Sau „Cetăţenia de Onoare” care, dintr-o instituţie elitară şi prestigioasă, a devenit o modă, respectivul titlu acordându-se mai nou tot ca recompensă electorală, după unicul criteriu „noi şi ai noştri”.
Unde pui că în strădania de a face totul o apă şi-un pământ ne mai ajută şi alţii, din off. In urmă cu vreo doi, trei ani, am primit o ofertă de la o întreprindere din „State”. Ofertanţii îşi ziceau institut, în fapt însă, erau/sunt întreprindere în toată legea, întemeiată de nişte băieţi deştepţi care exploatează cu profit vanitatea omenească în general şi pe cea a artiştilor în special. Oferta, de la aspectul grafic elegant, până la redactarea textului, e realmente atrăgătoare, concepută evident de nişte profesionişti ai persuasiunii. Ce-mi ofereau ei? Să mă declare ba Omul Anului, ba Omul Păcii, ba să mă includă în nu ştiu ce dicţionar care va sta în rafturile Bibliotecii Congresului SUA, ba să-mi confere o minunată plachetă onorifică aşa şi pe dincolo. Nu toate deodată, fireşte, dar, cum n-am răspuns primei oferte, altele şi altele continuau să-mi vină, vreme de vreo doi ani, cam una pe trimestru, până s-au lăsat păgubaşi, închipuindu-şi probabil că sunt mort. Totul, bineînţeles, era/este tarifat cinstit şi negustoreşte, dacă bine-mi amintesc, între 300 şi 600 de dolari, după importanţa pe care ei o acordă fiecărei variante. Dar de unde să-mi fi ştiut ei adresa? Tot de la vreun coleg de-al nostru, vezi bine, deoarece fiecare ofertă e însoţită şi de un formular în care eşti invitat să le comunici adresele exacte ale altor prezumtivi amatori de asemenea onoruri. Am descoperit astfel cu stupoare că avem colegi care-şi trec cu mândrie prin dicţionare, prin CV-uri, ba şi pe cărţile de vizită aceste titluri, ca pe nişte merite personale. Dar ce e al lor e al lor, al şmecheraşilor ăstora cu ofertele, la ei mă gândesc: plachetele acelea onorifice sunt chiar frumoase, nicidecum kitschoase, au un design onorabil, parol. Am văzut una aievea pe perete, în biroul unui amic poet. Dar, ca prostul, m-am simţit un pic jenat şi m-am făcut că n-o văd. Când – nu-i aşa? – normal şi cuviincios ar fi fost să-l felicit…

Din volumul Recurs la raţiune

ABOLIREA PUDORII

A aborda azi un astfel de subiect care vizează morala, cuviinţa, onoarea şi pudoarea înseamnă a-ţi asuma cu bună ştiinţă un risc. Se vor găsi de îndată junii insurgenţi, proaspeţi, autentici, cu insolenţa încă ingenuă, sau cei cam fanaţi dar abil fardaţi, mimând juneţea insurgentă, care te vor taxa de tombateră, babalâc, „tataie”, retrograd, conservator, pudibond, ba chiar…”elitist”, păcat, acesta, se pare, dintre cele mai grav compromiţătoare. Îmi asum, iată acest risc, cu convingerea că, de ni l-am asuma cât mai mulţi şi cât mai des, s-ar produce totuşi în cele din urmă o reacţie salutară la precipitatul, aproape abruptul proces de alterare a climatului moral şi estetic în care (supra)vieţuim. S-ar putea să par (sau chiar să fiu) puţin alarmist, dar asta nu poate să strice într-o vreme de glorioasă ebuliţie a nesimţirii care, în cele trei ipostaze „de bază” – vulgaritate, obscenitate, pornografie – ne agresează de pretutindeni, prin cuvântul rostit ori tipărit, prin gest, sunet ori imagine, de pe stradă, pe şosele, de pe „micile ecrane”, până la urmă mai de pretutindeni. Ceea ce mi se pare însă cel mai grav e faptul că toată această ordură se revarsă şi asupra bibliotecilor. Dar, mi se va spune, literatura licenţioasă, argoul, undergroundul literelor îşi au locul lor de mult şi bine stabilit în biblioteci. Aşa este. Dreptul lor de cetăţenie aici l-au dobândit însă graţie faptului că au avut întotdeauna un suport şi o raţiune estetică, oricât de evanescente, dar perceptibile, o dată cu un sens transtextual. Pe când ceea ce se produce azi nu e literatură licenţioasă, ci pur şi simplu obscenă, de o consistenţă vâscoasă, sordidă, fetidă. Iar toată această pestilenţă e practicată ca un substitut al culturii şi experienţei de viaţă creativă ale autorilor în cauză. Prin agresivitatea şi forţa ei de şoc ea nu reuşeşte decât să epateze cumsecădenia burgheză, ceea ce, nu-i aşa?, e cât se poate de „haios” şi într-o anumită măsură chiar compensatoriu în raport cu frustrările unei vârste pentru care negarea ascendenţei şi aspiraţia afirmării rapide şi cu orice preţ sunt specifice. Se încearcă şi teoretizări ale fenomenului, „emanciparea de pudoare” fiind considerată ca una dintre cele mai preţioase cuceriri ale artei de la conjuncţia mileniilor, ca şi când pudoarea, cea care, la urma urmelor, ne deosebeşte de necuvântătoare, ar fi devenit dintr-o dată o povară jenantă de care e bine să ne debarasăm cât mai curând. În talk-show-ul Cristinei Modreanu, de pe TVR Cultural, unul dintre liderii desantului douămiist afirma ritos, ca unic principiu al scrisului său, sinceritatea. Nu e greu de recunoscut aici, într-o formă degradată, principiul autenticităţii proclamat de Camil Petrescu. Totuşi, în consiliile pe care le primea, Doamna T. era absolvită de rigorile gramaticii, nu şi de cele ale bunului simţ. De altfel, Camil Petrescu n-ar fi folosit, cum nici nu s-a folosit vreodată măcar de un cuvânt refuzat de dicţionare. Iar dacă sinceritatea va rămâne unica rigoare a scrisului, ne întrebăm la ce bun aspiraţia înspre dobândirea calităţii de scriitor de vreme ce sinceritatea frustă e accesibilă oricărui boschetar, în timp ce scrisul e totuşi o artă ce nu poate fi considerată în afara unei minime elaborări consecutivă unor principii estetice şi a ignorării elementarului concept de „frumos cultural”. Ceea ce, printr-o spontană asociere, îmi aminteşte de acest adevăr rostit atât de frumos şi cu precisă adresă de dl. Adrian Marino încă înainte de 1989: „O victorie estetică este întotdeauna şi o biruinţă etică”. Dar, cum se vede, elaborarea estetică şi reverberaţiile ei etice nu mai constituie o preocupare pentru noul (vechi) val.
Vechi, întrucât fenomenul mizerabilismului în variile sale ipostaze e recurent şi, de obicei, se manifestă postbelic sau posttotalitar, adică în vremuri de cădere a valorilor. Semnalarea sa sub imperiul unor diverse stări de spirit, de la constatarea rece până la cea sarcastic sau vituperant indignată, poate fi regăsită, într-un fel sau altul, la toţi scriitorii elaboraţi şi cu respect de sine. O revelaţie de acest gen am avut-o recent, la lectura ultimului dintre jurnalele lui Ernst Jünger traduse la noi.1 Însemnarea la care mă refer datează din aprilie 1948, când Germania, profund rănită, se străduia să se ridice pe brânci dintre ruinele şi mizeria unei duble calamităţi: dictatura şi războiul. Şi iată ce scria într-una din aceste zile Ernst Jünger, acest admirabil „elitist”, conservator şi închinător fervent la valorile umaniste a căror abolire prin ignoranţă şi ticăloşie se petrecea sub ochii săi:
„Kirchhorst, 20 aprilie 1948. Lectură neplăcută. Se tipăresc acum şi în Germania cărţi în care cuvinte obscene apar clar în text – mă refer la cuvinte care mai înainte se citeau doar pe pereţii rău luminaţi ai toaletelor din gări […]
Stilul josnic (subl. RC) nu se limitează la carte. Asta ar fi ca şi cum am aştepta să fie ordine într-un oraş în care fântânile şi pieţele sunt împodobite cu monumente infame. Lichtenberg spune că dacă cineva îşi pictează o ţintă pe uşă, se şi găseşte un altul care să tragă în ea […] Întâi apare degradarea prin cuvânt apoi prin faptă […] Asta e o lege.
Şi, în fine, din punct de vedere artistic: ce scufundare în trivialitate plată, ce lipsă de fantezie! (subl. RC) Ce orbire în faţa fâşiei de pământ din marginea abisului, care este partea de moştenire lăsată artistului şi libertăţii sale! El triumfă înaripat în imponderabilitatea cuvântului – acolo sălăşluiesc cutezanţa şi forţa sa mântuitoare.”
La urma urmelor, tot fenomenul „în chestie” poate fi cuprins în exclamativa concluzie a lui Jünger: ce lipsă de fantezie! Fiindcă toată această „scufundare în trivialitatea plată”, toată această obstinată frecventare a aceloraşi şi aceloraşi bolgii stilistice şi tematice e consecutivă lipsei de fantezie, de imaginaţie, probabil chiar de lecturi fundamentale, conjugat totul cu spirit de imitaţie, teribilism, snobism. Mă întreb dacă aceşti autori şi-ar recomanda scrierile spre lectură propriilor odrasle: ia te uită, scumpete, ce a mai scris tăticu (ba chiar şi mămica)!
Sigur, sigur: fiecare e liber să. Doar pentru asta am făcut zavera, ca acum să ne împărtăşim de roadele libertăţilor democratice. Sigur, sigur…Tocmai de aceea şi eu am dreptul să refuz. Sau, dacă tot sunt nevoit să constat, să îmi rezerv dreptul de a nu aplauda.

Din volumul Recurs la raţiune

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Un comentariu la “Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii! / 5

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s