Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii / 4


În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. În tot acest răstimp, am încercat să onorez aşa cum se cuvine profesiunea de editor. Prin politica editorială, riguros construită, am avut în vedere, în primul rând, păstrarea şi sporirea patrimoniului naţional prin lucrări de literatură şi cercetare ştiinţifică de valoare. Un astfel de scop putea să fie realizat doar dacă aduceam alături de membrii redacţiei şi creatori de valoare. Şi am reuşit. Personalităţi remarcabile din domeniul ştiinţific şi cultural mi s-au alăturat şi astfel proiectele editoriale au fost realizate an de an. Relaţia editori-autor s-a stabilit pe respect, preţuire şi admiraţie. Pentru a răsplăti fidelitatea şi încrederea autorilor care au contribuit la succesul obţinut – unul remarcabil –, Editura Excelsior Art va marca cel de al 25-lea an de activitate şi prin editarea unui Dicţionar al autorilor care au încredinţat operele domniilor lor spre a fi editate şi publicate de către editura pe care o conduc.
Începând din această lună, voi încerca să readuc în memoria cititorilor o parte din lucrările lansate de Excelsior Art pe piaţa de carte între anii 1990 – 2014, însoţite de note bio-bibliografice ale autorilor, cronici literare.
Emil Şain

emb

Emil Şain

Dincolo de durere … e poetul
Moto:
„Cel ce creat-a stele şi întreaga, vasta lume
Când a creat durerea, s-a întrecut pe Sine.”
(Omar Khayam)

(…)

De la înfiinţarea Editurii Excelsior Art au trecut 22 de ani. Pentru Corina Sein şi partenerul ei cel mai fidel, Emil Şain, aceşti 22 de ani au fost cei mai însemnaţi din viaţa lor. Au fost anii în care, împreună, au dat o şansă reală cărţii, făcându-se punte între cei ce scriu şi cei ce citesc. Aţi văzut, fireşte, o punte deasupra unui pârâu de munte. Aţi simţit pe propria piele cât e de oscilantă, cât pare de fragilă şi de nesigură. Şi totuşi, numai pe o astfel de punte se poate face trecerea de pe un versant pe altul. O punte editorială, care şi-a jucat rolul cu prisosinţă, a fost în această perioadă Editura Excelsior Art din Timişoara, graţie dedicaţiei minunatului cuplu de scriitori-editori Corina Victoria Bădulescu Sein – Emil Şain.

Prima carte publicată aici, în 1990, a fost un volum de poezie al lui Emil Şain, Iubire şi otravă, al cărui titlu aminteşte fără îndoială de nemuritorul vers eminescian „Suferinţă tu, dureros de dulce…”

emb2

După douăzeci de ani, la Zilele Editurii Excelsior Art, a fost lansat volumul Dincolo de durere de acelaşi Emil Şain. O carte de maturitate, o poezie de excepţie. Titlul împleteşte două strigăte existenţiale: „dincolo de durere” este, pe de o parte, strigătul bucuriei de a fi şi, pe de altă parte, strigătul disperării de dinainte de a nu mai fi. Aceste strigăte îngemănate reprezintă superlative situate de ambele părţi ale muchiei imperceptibile dintre fiinţă şi nefiinţă. Totuşi, autorul le acordă spaţiu şi importanţă diferite. Frica de moarte este motivul pentru care cel de-al doilea strigăt ţâşneşte spre cer, ca focul. Concentrarea pe aspectul durerii celui ce va să nu mai fie
în faţa morţii este cu atât mai cutremurătoare cu cât, în cazul lui Emil Şain, emoţia poetică se confundă cu sinceritatea umană. Onestitatea poetului este o garanţie pentru adevărul trăirilor
contradictorii care iniţiază şi organizează discursul liric:
„Lăsaţi-mă-n tristeţea mea,
Să plâng tăcut, în voie
Şi-apoi să râd în hohot
Atât cât e nevoie…
Lăsaţi-mă-n tristeţea mea,
Ca să mai zbor o clipă…
Chiar dacă zborul meu e-ncet,
C-o singură aripă.”
(Lăsaţi-mă-n tristeţea mea…)
Dincolo de durere este preponderent expresia sfâşierii lăuntrice a poetului care, realizând lucid iminenţa morţii, se întoarce cu faţa spre trecut şi îşi vede întreaga existenţă condensată într-un tablou lacunar, cu multe semne de întrebare şi multe goluri reprezentând dorinţe neîmplinite, false iubiri, trăiri imposibile sau momente definitiv ratate. O viaţă pătrunsă în multe locuri de gloanţele destinului pe care eul liric a trebuit să îl înfrunte de atâtea ori, încât a început să se teamă de inevitabila solidaritate metaforică cu cerbul ochit de vânător:
„Nu vreau să cunosc neputinţa cerbului
Atunci când se află în bătaia puştii.”
(Uneori tristeţea ne doboară)
Sentimentul fundamental, pe care se clădeşte unitar mesajul volumului, nu este orice fel de durere, ci dorul însuşi, adică acel sentiment care defineşte plurivalent fiinţa românească.
Dorul este resimţit de eul liric în mod nuanţat, cu intensitate variabilă: – de la nostalgia unei comunicări benefice cu cititorii operelor sale de mai de mult:
„Mi-e dor de cititorii mei
Ca de-o plimbare pe alei,
Să-i văd cum râd, să-i văd cum plâng,
În palmă lacrima s-o strâng.
De vorba lor îmi este dor,
Plină de haz şi de umor,
De îmbrăţişarea lor prietenească,
De strângerea de mână omenească.
Mi-e tare dor, fiindcă prin ei,
Îmi văd nostalgic anii mei,
Cum au trecut grăbiţi pe lângă mine,
Lăsând în urma lor şi rău şi bine.”
(Mi-e dor)
(…)
Emil Şain nu dă atenţie detaliului şi nuanţei, motiv pentru care, din rândul claselor lexico-gramaticale, sunt cel mai frecvent folosite substantivele şi verbele. Un poem filosofic, de
o simplitate uluitoare, are toate versurile alcătuite din câte două lexeme, în topica uzuală: substantiv – subiect + verb – predicat:
„Vântul vine,
Vântul pleacă,
Ploaia vine,
Ploaia pleacă,
Luna vine,
Luna pleacă,
Toamna vine,
Toamna pleacă,
Gerul vine,
Gerul pleacă,
Omul vine,
Omul pleacă.”
(Totul e un du-te vino)
Omul are acelaşi destin ca toate elementele din universul său. Nu are nicio şansă în faţa morţii implacabile. Poetul nu are cum să nu accepte inevitabilul. Însă neputinţa sa în faţa morţii
este sporită de imposibilitatea de a găsi sau de a primi răspunsuri la întrebările sale existenţiale:
„Oameni buni,
Vă întreb cu mari emoţii în glas:
Cine mi-a furat lumea?
Unde îmi sunt prietenii?
Cine mi-a furat
Răcoarea verii?
Cine mi-a furat
Culorile anotimpurilor?
Unde mi-au dispărut vecinii
Cei ce mă salutau cu respect şi cu bucurie?”
(Cine mi-a furat lumea?)
Întrebările rămase fără răspuns sunt o sursă de mare decepţie pentru poet, contribuind la accentuarea pesimismului funciar al acestui volum, atipic pentru opera lui Emil Şain:
„Am întrebat vântul
De ce suflă cu atâta putere?
Dar vântul nu mi-a răspuns.
Am întrebat gerul
De ce îngheaţă de crapă şi pietrele?
Dar gerul nu mi-a răspuns.
Am întrebat zăpada
De unde a împrumutat atâta alb?
Dar zăpada nu mi-a răspuns.”
(De ce?)
Volumul recenzat mărturiseşte într-o formă densă, într-un stil direct, în versuri limpezi, dezamăgirea şi deznădejdea cu care poetul Emil Şain a părăsit această lume. Este o confesiune
simplă şi emoţionantă despre profunzimea cu care şi-a privit viaţa, despre faptul că El a văzut lucruri ce îndeobşte scapă multora dintre noi, în încercarea de a înţelege ceea ce se întâmplă nu doar dincolo de cuvinte, dincolo de poezie, dincolo de univers, ci şi dincolo de durere…
Mirela-Ioana BORCHIN

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s