Evadare spre nicăieri / 5


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Mă abţin cu greu să nu izbucnesc în hohote de râs. Fata asta se vrea dură, neiertătoare, dar se întoarce, se refugiază în jocurile adolescenţei noastre. Grija socială era codul nostru secret prin care ne comunicam victoria asupra vreunui băiat, atunci când ne lăsam mângâiate, chiar sărutate, numai pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ în clipa următoare.
– Criminal mod de a gândi. Iartă-mă, dar acum chiar că nu te mai cred: unde este drama, unde e necazul tău, unde este vina Sofiei?
Denisa mă priveşte lung, cu superioritate şi înţelegere totodată.
– Mă crezi sau nu, e problema ta… Nici eu nu mai cred în nimeni şi în nimic… Tot ceea ce mai sunt în stare să fac este să urăsc, să urăsc şi iar să urăsc… Vezi, tu, vestea m-a găsit nepregătită, vulnerabilă. Sigur că o să îndur totul, dar cu ce preţ? Cu siguranţă că nu mă voi resemna, poate o să mă răzbun, poate o să servesc lumii porţii inegale din bogăţia mea secretă: Ura!
– De ce? pun eu o întrebare prostească.
– Pentru că m-am maturizat peste noapte, pentru că cineva, şi nu oricine, se străduieşte, cu siguranţă va reuşi, să-mi facă viaţa cioburi… Iartă-mă, zise ea pe neaşteptate şi fugi în casă.
Dinspre parc sufla o rafală de vânt care-mi abate gândul.
Mă aflu aici pentru a-mi lămuri propriile probleme. Trebuie să-mi acord o şansă, să fiu egoistă pentru restul dimineţii, să uit frământările altora.
Cobor treptele verandei şi o iau pe aleea principală. O zăresc pe Ivona pe o bancă. Mă simt vinovată pentru că, în afară de bună dimineaţa, nu schimbasem cu ea nici un cuvânt. Cum nu vreau să am conştiinţa încărcată şi cu un act de impoliteţe, vreau să repar ce se mai putea. Prea târziu. Zărindu-mă, Ivona se ridică şi porni spre poarta de sud, depărtându-se. Îi respect decizia, dar mă doare fuga ei. Mă opresc în faţa unui paltin şi mă reazem de trunchiul zgrunţuros. Privesc cerul, aşteptând să mi se lumineze gândurile, să-mi încarc fiinţa cu energii benefice. Ciudat. În loc de pace, împăcare cu mine însămi, ochii minţii mele închipuie pe cer un copac cu rădăcini dezvelite din care cădeau flăcări albe şi valuri de apă de culoarea sângelui.
Mă tem că o iau razna.
Plec.
Cerna este oraşul cu cele mai multe ceasuri publice. Primele zgomote pe care le aud, de îndată ce mă aflu în centrul oraşului, sunt cele produse de roţile mecanice, ticăitul lor necontenit, pulsând fiecare în timpul său, fără să-i pese unuia de celălalt. Nici unul nu minţea, nici unul nu spunea adevărul, nici unul nu mergea înainte, nici unul nu rămânea în urmă. Unica lor preocupare era legată de identitate, de propria lor construcţie, acordând atenţie doar propriului mecanism. Demn de crezare, în privinţa indicării cu exactitate a orei, era uriaşul ceas implantat în frontispiciul clădirii Şcolii normale şi care dezvăluia de zeci de ani cernăţenilor fazele lunii. În dangătul lui erau fisuri mărunte, prin care parcă se strecura lumina şi se scurgea întunericul. Privirea-mi alunecă în jur şi se opreşte pe o reclamă aproape ştearsă de ploi: „Dacă popasul la Hanul Doi ciobani nu ţi-a excitat simţurile, eşti deja mort!”
Ca să vezi! Ador sloganul tranşant şi i-aş spânzura pe cei care îi semnează paternitatea.
Prin lumina galbenă dăruită cu generozitate de un soare obosit, oamenii lunecau, unii pe lângă alţii, preocupaţi, marcaţi de cotidian, dar fără să o facă în mod simultan, de parcă unul se desprinde din păienjenişul unui coşmar, altul se grăbeşte să se întoarcă în amintirea vreunei zile de vară trecută.
Trăiesc din nou sentimentul că mă aflu într-un loc în care nu am ce căuta.
Pornesc pe Strada Mare care urcă domol spre dealul Capela. Mă urmăresc bătăile orologiului, bătăi de care mă agăţ şi mă regăsesc în labiritul încurcat al propriului meu interior: mâna, cu care strângeam revistele cumpărate în drum, strângea în acelaşi timp braţul tatei – aşa cum o făcusem în toate dăţile când îl însoţisem la plimbare –, atingea clapele maşinii de scris, aluneca mângâitor pe trupul lui Radu.
Gesturi, acţiuni din trecut ameninţau să-mi invadeze spaţiul deloc disciplinat al conştiinţei: umbre care vor să mă înghită, dar, spre norocul meu, ele sfârşesc prin a se vâna unele pe altele.
Nu există liniştea.
Nu există calmul.

Evadare spre nicăieri, roman, Corina Victoria Sein

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s