Evadare spre nicăieri / 3


Această prezentare necesită JavaScript.

Dau năvală în sufragerie. Aici, Cristina decora un platou cu gustări.
– Bună dimineaţa, salut eu, se poate bea o cafea bună?
– Orice se poate, doar că regula casei, după cum presupun că ştii, este una pentru toţi: cafeaua se bea cu întreaga familie. Până atunci ia un pahar cu suc şi revino când auzi gongul.
După ce beau sucul, mă îndrept spre bibliotecă, o încăpere situată cu o jumătate de etaj mai sus. Urc cele şapte trepte, apoi mă bate gândul să renunţ, să cobor şi să fac o plimbare scurtă în parc. Rezist tentaţiei. Încăperea mă întâmpină cu aerul ei rece. Clipele trec. Timp în care încerc să-mi încarc plămânii şi simţurile cu mirosul incitant, atât de specific cărţilor vechi. Destul de jos, tavanul alb îmblânzea semiobscuritatea. Întind braţul spre întrerupător. Simt sub degete contactul rece al porţelanului, dar nu mă grăbesc. Dau vina pe un obicei vechi, un fel de exerciţiu de aşteptare. Când răsucesc întrerupătorul, cele şapte becuri ale candelabrului, confecţionat din trei perechi de coarne de cerb, se aprind. Cu toate acestea lumina pare insuficientă. Perdelele albe, aspre, de dantelă, aveau menirea de a asigura un surplus de protecţie, în zilele reci, împotriva gerului. Ele puteau să fie trase într-o parte, perminţând accesul într-o lojă îngustă, mobilată cu o masă, un scaun, un balansoar, iar în colţul din partea stângă tremurau frunzele unui leandru uriaş. Aici mă voi retrage, dacă vremea va fi frumoasă, şi am să încerc să lucrez. Pe masă stăteau două topuri de hârtie de scris, un suport pentru pixuri, o scrumieră şi o vază în care strălucea enigmatic un superb trandafir galben. Întorc scaunul şi-mi reazem coatele de tăblia mesei, inspirând cu voluptate parfumul discret al trandafirului. Instinctiv aduc în faţă câteva coli de hârtie, deşurubez căpăcelul unui pix şi scriu:

Prietene,
Iată-mă, aşadar, exilată. Plecarea mea s-a consumat în termenii cei mai convenţionali cu putinţă şi, mi-e greu să recunosc, într-o politeţe rece. Mircea m-a însoţit la gară. Pe tot parcursul celor patru – cinci kilometri a păstrat pe chip un aer posac, evitându-mi privirea, de parcă s-ar fi aflat într-o misiune care, ratată, i-ar fi pus capul în joc, iar eu aş fi fost o persoană arestată şi transportată într-un loc mai sigur. Aveam o poftă nebună de dialog – nu plecasem din oraş de mai bine de trei ani – şi ziua blândă, caldă şi calmă îmi aducea o stare de euforie. Logoreea mea n-a avut succes. La gară, după ce m-a ajutat să mă instalez confortabil în compartiment, se uită la ceas şi mă întreabă dacă vreau o cafea şi eventual o gustare rece. Nu, nu am chef. În clipa următoare, după ce-mi atinse fruntea cu un surogat de sărut, dispăru în furnicarul de pe peron. Eu nu simţeam nici tristeţe, nici revoltă, ci mai degrabă o uşoară ameţeală şi regretul că lângă mine nu era cineva căruia să-i pot împărtăşi câte ceva din ceea ce simţeam…De parcă m-aş fi aflat în situaţia de a-mi înţelege propriile trăiri. În cele din urmă cedez impulsului de a coborî din tren, mai erau zece minute până la plecare, şi mă plimb printre tarabele inestetice. Nu mă las sedusă de ofertele zgomotoase ale vânzătorilor. Încerc să reţin doar cât mai multe detalii, aşa cum cred eu că trebuie să procedeze un scriitor, când, deodată, mă trezesc faţă în faţă cu mine însămi, adică mi-am surprins imaginea într-o oglindă ce se afla în inventarul unui chioşc de unde oricine dorea putea să-şi cumpere o pălărie şi am putut să remarc şi să accept că aveam o înfăţişare corectă. Vreau să spun cu asta că trăsăturile chipului erau ferme, cu acea privirea ce-mi conferea, în zilele mele bune, o anume luminozitate, şi m-am întrebat ce caut eu acolo, de ce trebuie să mă aflu printre acei oameni grăbiţi, plictisiţi la gândul iminentei călătorii; copii plângând, într-o lume dornică să se afle mai degrabă oriunde în altă parte. Îmi atrage atenţia o femeie tânără, îmbrăcată în haine monahale, cu o privire banală, blândă, cu ochi frumoşi, gâtul destul de lung pentru a-i oferi eleganţă şi distincţie; părea singura persoană ce considera că se află exact în locul unde dorea şi nu i-ar păsa dacă ar rămâne aici pentru o bună parte a vieţii ei. Brusc m-a cuprins panica. Mă întorc în compartiment, unde se instalase comod un tânăr plăcut, chiar fermecător, care-mi adresează un compliment pertinent. Am dedus că era stilist la o Casă de Mode, renumită de altfel, dar nu prin impunerea vreunui stil, ci prin scandalurile de presă incitante ce au făcut să crească, ieftin şi grabnic, cota de popularitate a firmei. Faimoasa putere de deducţie a scriitorului scenarist, nu?
L-am lăsat să vorbească, să-şi exagereze calităţile şi m-am prefăcut că sunt de acord cu constatarea lui cum că o femeie, la acest sfârşit de veac şi de mileniu, a pierdut atributul ei cel mai de seamă: feminitatea, în favoarea unui stil mai puţin elegant, adică bătăios, colţuros. Când conductorul de tren a venit să mă ajute la bagaje, semn că ajunsesem aproape de Cerna, companionul meu s-a întristat. „Nu e drept, sunt aproape furios. Mă laşi singur? Eu mai am o mulţime de întâmplări şi poveşti pe care aş fi vrut să ţi le împărtăşesc… şi, apoi, îmi eşti datoare cu o seamă de lucruri: nu ştiu despre tine decât că mergi într-o vacanţă de recuperare, că iubeşti orăşelul unde te duci, dar ai lăsat singura întrebare pe care ţi-am pus-o în aer: de unde te ştiu? Apari la tv?” Am negat şi i-am întins mâna pentru a-mi lua rămas bun. Părea atât de derutat încât am zis că era timpul să fac o faptă bună şi mi-am exprimat convingerea şi credinţa în destin, care, cu siguranţă, va lucra în favoarea noastră şi, în consecinţă, drumurile ni se vor încrucişa din nou. Faţa i s-a luminat. M-a prins iarăşi de mâna şi mi-a smuls o invitaţie la conac. Aşa că, la întoarcerea lui de la Budapesta, unde participă la prezentarea Colecţiei de primăvara a anului viitor, se va opri la Cerna pentru câteva zile. Vreau să cred, îmi place să cred, că n-a luat în serios acest proiect. Tipul pare dus de ape, dar câţi dintre noi nu suntem? Recunosc că mă intrigă şi acum acest bărbat, care nu este nici pe departe idealul meu masculin, totuşi, mă contrariază, îmi ţine gândurile ocupate. Pretindea că, deşi nu şi-a împlinit încă visul vieţii, este un tip fericit. „Ştii de ce, iubito, a ţinut el să mă lămurească, sunt un deştept şi un filosof, nu întreb niciodată pentru cine bat clopotele sau pentru cine au fost organizate marşuri triumfale şi nici pentru cine se aşterne covorul roşu…”
La gară nu mă aştepta nimeni. Semn rău, am interpretat eu. Sunt nevoită să străbat în grabă distanţa până la locul de parcare a autobuzului. Pe lângă mine treceau ţipând, îmbrâncindu-se, pentru a câştiga câţiva metri, însufleţiţi la ideea că vor ocupa un loc în maşină, tineri şi maturi. Împinsă dintr-o parte în alta, aveam impresia că înaintam ca un rac. La un moment dat, o adolescentă trecu în goană pe lângă mine, lepădându-şi geaca. Mă împiedic şi cad în nas, cum se spune. Pierd autobuzul, dar nu-mi pare rău. Las bagajul la gară şi plec pe jos. În fond sunt doar cinci kilometri până la conac. Se lăsase înserarea şi totul părea prins într-o veritabilă plasă de linişte. Constatarea îmi schimbă cursul gândurilor. Ivona mă aştepta cu masa pusă: amabilă, distinsă şi cumplit de tristă. Tristeţea ei, e bine să ştii, nu e molipsitoare, dimpotrivă, aş zice că e chiar pozitivă. Cred că mi-e dor de tine. Altfel nu m-aş întreba tot timpul ce faci, unde eşti, cu cine. Un exerciţiu, crede-mă pe cuvânt, epuizant. Cum să ghicesc eu cu ce te îndeletniceşti, ce simţi, cum trăieşti, de la o astfel de distanţă, dacă n-am ştiut nimic din toate acestea atunci când eram lângă tine? Să nu te prind că, după ce citeşti jelania mea, te învinuieşti, reproşându-ţi neimplicarea în trăirile mele… Uite că sunt geloasă, mor de furie numai la gândul că mâine pleci la Gărâna şi nu mă omoară grija că o fi frigiderul gol, sau că s-a tăiat curentul, apa, telefonul, mă aprind şi sufăr pentru că, mâine, la răsăritul soarelui, nu pentru mine vei duce coşul cu fructe, salteaua pentru plajă… Gata, e timpul să-mi reamintesc cuvintele stilistului: „nu întreba pentru cine se aşterne covorul roşu!” şi, apoi, am venit aici pentru a învăţa să nu-mi mai fac griji inutile… Dar s-ar putea să mă înşel. Poate că te duci acolo doar pentru a te odihni…

Evadare spre nicăieri, roman

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s