Evadare spre nicăieri / 2 /


evadarecasa1

Invitaţia Ivonei de a petrece câteva zile la conac a venit la timp. Mircea, arogându-şi calitatea de purtător de cuvânt al prietenilor noştri, m-a sfătuit să profit de ocazie şi să îmi refac forţele, dar mai ales să-mi regăsesc felul de a fi: serioasă, activă, altruistă şi să mă întorc doar atunci când voi fi mai matură spiritual, mai iertătoare. Eu, susţin prietenii mei, nu mai am voie să mă comport ca o fetişcană prostuţă. Sunt o femeie cu capul pe umeri şi trecută de vârsta imprudenţelor naive, sunt ceea ce se poate spune o femeie casnică, plătesc impozitele fără să clipesc, mă descurc în bucătărie fără a excela în arta culinară, sunt, atunci când organizez petreceri, o gazdă agreabilă, îmi iau munca în serios, predau lucrările înainte de termenul fixat, încasez salariul şi semnez statul de plată fără să comentez, să negociez sau să-mi exprim nemulţumirea pentru suma derizorie cu care redactorul-şef mă plăteşte pentru munca de secretară, dactilografă, reporter la nevoie şi chiar de curier. Am rămas tot eu după ce am devenit o persoană publică, trecând peste momentul debutului meu ca scenarist de film cu liniştea şi cu pasul cu care, de ani de zile, îmi îndeplinesc obligaţiile. Nu mi-am luat un apărător al drepturilor mele de autor, semnez tot ce mi se pune în faţă, nu emit nici un fel de pretenţii legate de stilul sau maniera în care scriu un scenariu, deşi am înţeles că printre cineaşti şi în lumea scriitorilor am făcut valuri. De ani de zile, prea mulţi, zic eu, am propus şi am impus această personalitate extrem de fadă. Nu sunt însă de acord cu aceia care consideră că modestia mi se potriveşte cel mai bine şi care cred că după o şedere curativă în această solitudine mă voi aduna şi mă voi întoarce acasă pentru a-mi relua existenţa paşnică, redevenind ceea ce am fost înainte de a comite acea faptă îngrozitoare în opinia prietenilor, doar regretabilă din punctul meu de vedere, căreia, cinstită să fiu, o dată încheiată, nu i-am mai dat nici o atenţie. Mă preocupă, până la obsesie, însă acum. Îmi sunt datoare să mă lămuresc şi să aşez fiecare lucru la locul lui.
Întorc spatele peisajului cenuşiu de dincolo de fereastră şi contemplu camera; fâşii de tapet în nuanţe de verde împart în pătrate tencuiala tavanului în jos. În şemineu ardea focul. Covorul şi draperiile au culoarea maro-roşcată a frunzelor de arţar, patul îngust, înalt, cu tăbliile sculptate, o canapea acoperită cu pluş de culoare verzuie mobilau camera. Într-un colţ, aşezat pe o măsuţă austeră, un televizor. Cu un gest mecanic, iau telecomanda şi apăs pe unul dintre butoane. Pe ecran defilau în tăcere imagini. Scene dintr-un film se succed cu rapiditate. Muţi, protagoniştii se mişcau haotic şi mi se păreau fantomatici. Las televizorul deschis şi intru în baie. Dacă la conac camerele rămăseseră aproape neschimbate vreme de peste cincizeci de ani, băile şi bucătăria suferiseră transformări radicale; vana de o formă neobişnuită, aşezată în mijlocul încăperii, duşurile sofisticate, circulare care puteau să facă valuri şi torente, oglinda ovală ce acoperea un perete întreg, câteva corpuri de iluminat mascate învăluiau totul într-o lumină caldă, primitoare şi relaxantă.
Deschid pe rând robinetele. Apa curge silenţios, susurând ca un cântec de leagăn.
După un sfert de oră de relaxare în apa caldă şi parfumată, deschid ochii. Camera nu-mi amintea de nimic; era ca şi cum o parte din mine rămăsese cufundată în uitarea de sine. Zăbovesc încă vreo câteva clipe în plăcerea inconfundabilă pe care ţi-o dă o baie bună, neavând energia, sau poate dorinţa, să-mi restabilesc poziţia verticală în timp şi spaţiu. În sufrageria de alături cineva se mişca de colo-colo în pantofi de casă pe dalele netede şi zgomotul tocurilor mă linişteşte, trezindu-mi însă nerăbdarea de a mă afla, cât mai grabnic, printre cei ai casei.
Revin în dormitor. Pe ecranul televizorului se derulau ultimele secvenţe ale filmului; un lan de cânepă de un verde de vis unduia elegant, cu mişcări perfecte şi ademenitoare. Mă simt mai puternică, eliberată total de acea permanentă încordare. Închid televizorul şi, pentru a legitima starea de relaxare ce mă cuprinsese, mă aşez la măsuţa mică de toaletă cu intenţia de a-mi ura bună dimineaţa. Luciul oglinzii, fidel şi mincinos în acelaşi timp, îmi întoarse un chip dominat de ochii larg deschişi, cu privirea concentrată, marcată însă de derută; de parcă aş căuta un punct de sprijin. Nu-mi place ce simt. Cu un gest repezit îmi scot prosopul înfăşurat în jurul capului şi încep să-mi perii părul. În mod straniu, în oglindă, desluşesc doar mişcarea amplă a mâinii. Fiecare dintre noi trăieşte două vieţi: una adevărată – copilăria – cealaltă falsă. Nimeni nu trebuie să renunţe la iluziile copilăriei… Cuvintele nu-mi aparţin, le-am preluat de la o prietenă necunoscută, o romancieră norvegiană. Mă simt de parcă aş vrea să ajung cu o întârziere bine calculată la o întâlnire importantă.

Evadare spre nicăieri, roman, Corina Victoria Sein

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s