Inelul de fum / 2 /


Această prezentare necesită JavaScript.

Ochii lui Andrei o izbesc rugători în uimirea lor tăcută. Bărbatul nu are nimic deosebit, totuşi, nu poate fi privit fără curiozitate.
Iulia se opreşte în faţa lui. În timp ce priveşte peste vârfurile neretezate ale arbuştilor, spune:
– Andrei, eşti făcut să dai şi celor mai banale gesturi un fel de viaţă complicată…
– Mă flatezi. Tot ce fac se petrece sub dorinţa de a imita tonurile, accentele ce se potrivesc simţămintelor.
Iulia întoarce spre el ochii obosiţi şi copilăroşi. Simţea pentru Andrei exact sentimentul pe care dintotdeauna a dorit să-l cultive: prietenia.
Şi, totuşi în sinea ei nu este mulţumită. În adâncul sufletului pâlpâie o idee mai veche, deşi vagă.
„Andrei este vărul mamei. Eu îl vreau legat de mine fără să-l înlănţui. Nici n-ar putea să-mi ofere decât o fericire fără umbră. Chemarea lui este doar cu ceva mai mult decât atracţia obişnuitului… N-aş vrea, în ruptul capului, să rămân veşnic spectatoare, păstrându-mi locul lângă imprudenţa strălucitoare lipsită de risc şi de grijă…”
De mai mult timp, Iulia observa lumea atent, cu ochi lucid, dar plin de înţelegere şi simpatie. Progresul, dar mai ales criza economică, reptilă veninoasă ce-şi plimbă limbile otrăvite de prin 1929 şi care, slavă Domnului, sucombă, au adus prefaceri sociale şi transformări esenţiale; omul a câştigat, societatea s-a complicat. Destul pentru a justifica hotărârea, până acum secretă, a Iuliei, de a cerceta, cu mintea şi cu sufletul nelimpedele deceniul trei al secolului XX. Desigur, mai întreprinsese şi până acum câte ceva, dar de fiecare dată abandonase. Eşecul lăsând-o într-o confuzie absolută, între ea şi scop se ridica un obstacol: un zid format din marea ei timiditate şi anxietate care-i frângeau entuziasmul şi încrederea în ea, Iulia Neacşu, ar mai putea fi şi altceva în afară de fiica lui Dudu Neacşu, regele petrolului.
Un liliac trece, în zborul lui retezat, pe deasupra. Gândurile Iuliei oscilează când vocaţia sa artistică, pierzându-se în contemplare, când spre cele mai concrete detalii ale vieţii. Genele ei negre tremură.
– Andrei, în clipa de faţă mi se pare că timpul şi spaţiul au gustul cireşelor de mai…
Andrei mormăie câteva vorbe. Iulia se vede nevoită să tacă, doar, în acelaşi timp, zâmbeşte. Cinstită cu sine, recunoaşte că doctorul era modelul râvnit, un tip definit. Iulia despică gândul până la desăvârşirea înţelesului, raţional şi instinctiv.
„Cred că o excursie în subteranul uman este amuzantă şi instructivă. Mă stăpâneşte întruna sentimentul că viaţa adevărată începe dincolo de mine. Am şi eu ambiţiile mele, mai cu seamă, fireşte, legate de cunoaştere. Mă sperie însă ceva…”
Îl văzu pe Andrei cum se sileşte să zâmbească, el, de data aceasta.
– Iulia, nu mă lua în serios. Tăcerea mea nu este nepoliticoasă… am şi eu…
– Ştiu, doctore. Fiecare avem. Porţia de tristeţe se consumă de unul singur. Nu eşti băiat trist, eşti puţin morocănos, ca un bursuc sau ca un arici. Ai motive sau nu, te interesează… Cât despre tăcere, să nu uităm că ea este creatoare. Tăcând, refugiindu-te în imperiul tăcerii, poţi realiza ceea ce vorbele ar distruge… Sunt exaltată, nu? Linişteşte-te, n-am făcut insolaţie. Altul este motivul. În cursul zilei de astăzi m-am gândit la faptul că oamenii au multe puncte comune. Mi-au venit în minte multe întâmplări din trecut…
Andrei o privi cu interes.
– Cu ani în urmă, mă aflam în străinătate, într-unul dintre acele trenuri subterane, când a intervenit o pană de curent. Curios, călătorii, până atunci apatici, prinseseră viaţă, aruncaseră povara plictiselii. Febrili, se lansaseră în conversaţii. Lângă mine, un bătrânel cumsecade dorea cu orice chip să-mi demonstreze că leandrul creşte şi în jardiniere. De partea cealaltă, o tânără îmi destăinuia speranţa şi visul ei de a ajunge o mare actriţă. „Voi face din artă vocaţie.” Eu nu-mi puteam desprinde privirea de pe faţa ei, drăgălaşă de altfel, şi cu toată imaginaţia disponibilă la ora aceea, n-o puteam vedea decât în spatele unui raft, într-un magazin oarecare, vânzând adolescentelor parfum. „O, fată dragă, i-am zis, există şi alte mijloace de a oferi celorlalţi clipe de încântare. În definitiv, ai putea să-mi explici ce este arta?” Fata a replicat dur: „Ştiu un singur lucru: dorinţa mea nu este mai presus decât forţa care zace în mine.” „Ei, da, am fost eu de acord. Faptul că eşti conştientă de puterea dumitale este un lucru nemaipomenit. Ştii ce vrei şi asta este un început.”
Într-un fel, în ea aş fi vrut să mă recunosc pe mine.
Mă aşteptam să-mi mulţumească măcar cu o privire, dar ea uitase de persoana mea. Se închipuia, cred, pe scenă. Într﷓un gest de solidaritate sau poate de admiraţie i-am prins mâna. Nu mi-a răspuns… Am iertat-o. Şi eu plec adeseori din mine…
Pana de curent se prelungea. Animaţia creştea. Un resort pusese oamenii în mişcare. Pentru mine întâmplarea era tonică. Ne ascultam unii pe alţii cu avidă curiozitate. În acel întuneric, oamenii îşi găseau în discuţii multe asemănări. Curios! Lumina iar fi ţinut tăcuţi, deloc dispuşi să comunice.

Inelul de fum, Corina Victoria Sein, reeditat pe suport electronic Destine în oglindă, 2012

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s