Inelul de fum


inel

După atmosfera înăbuşitoare din atelier, Iuliei Neacşu, terasa vilei i se părea plăcut răcoritoare. În parc vântul mişcă ramurile copacilor iar ea se simte mai bine ca oricând. Priveşte ultimele raze de soare care, rostogolindu-se ca un puhoi, inundă casa cu coloane alb-gălbui. Îi plac aceste amurguri nerăbdătoare. I se pare că, la acest ceas, odată cu natura se opreşte şi ea într-un spaţiu de magnifică odihnă.
În seara asta vede, sau simte, şi alte dimensiuni ale apusului, întotdeauna acelaşi dar niciodată la fel. Văzduhul, încărcat cu mirosuri amestecate, e liniştit. Ochii se obişnuiesc cu penumbra.
Clipa trezeşte spaime şi bucurii. Iulia coboară treptele terasei şi se opreşte sub un leandru. În fiecare primăvară planta îşi lasă unele ramuri tinere în jos, să prindă rădăcini, şi acoperă încet-încet, spaţiul din jur.
Un răstimp rămâne pe loc. Respiră adânc, îşi spune că a sosit timpul să nu se mai lase copleşită de emoţii, intimidată de forţa teribilă a naturii. Trebuie să-şi ordoneze gândurile, să nu mai rătăcească prin labirintul fanteziei, admiţând, totuşi, că are destule motive să caute izolarea în propriile-i reflecţii. Se temea însă de ceasul confruntării cu sine.
În faţă se întinde parcul. Privirea Iuliei insistă asupra punctului în care aleea principală se ramifică în două drumuri. Unul coboară în pantă, oprindu-se, pe neaşteptate, sub portalul sanatoriului, celălalt face o cotitură pentru a ajunge în vârful unui dâmb acoperit cu arbuşti. E locul unde Andrei Şerban, medicul sanatoriului, a clădit o casă. Locul, casa chiar au ceva ciudat, lasă impresia că aici se sfârşeşte răsfăţul îngăduit peisajului: totul e robust, sălbatic şi absurd de virginal. Peste această schimbare violentă a decorului, seară de seară, Andrei îşi păstrează zâmbetul de truditor conştiincios şi cântă la fluier. Cântecul urzea nostalgia, dar şi acel aer de aşteptare al unui decor improvizat pe o scenă imposibilă; o clipă de ameţeală, clipă în care timpurile se amestecă şi un vis se poate destrăma, sau abia să înceapă.
Iulia zăbovise destul timp pentru ca impresiile să alunece prin toată fiinţa ei, grăbite şi intense.
Cântecul lui Andrei, în seara asta duios, pătrunde fără greutate obstacolele ridicate de vegetaţia generoasă a parcului. Iulia se îndreptă spre casa din vârful dâmbului. Înserarea, coborându-se greu şi liniştitor, o învăluie, aducându-i senzaţia că viaţa curge mai încet.
„Sunt gata să uit că timpul este o unitate de măsură pe care n-o pot schimba, că el nu este supus nici unei direcţii… şi, totuşi, din consideraţii economice, a fost mărunţit, împărţit. Timpul este mai mult decât una dintre cele trei dimensiuni fundamentale ale materiei. Eu îl simt aşa, ca pe un poem amplu, cu ochii, cu gura, cu braţele, cu picioarele, cu trupul, cu gândul… Mă las în voia pasului imaterial, atinsă de gesturi, fără să clipesc, fără să ascult… A fost suficient un crâmpei de cântec pentru a-mi aminti că există mai multă singurătate decât tăcere. Am învăţat, în felul meu, să alunec pe lângă complicatul sistem al atitudinilor. Poate că naşterea mea a fost o greşeală, aşa cum am auzit de nenumărate ori şoptindu-se sau strigându-se: » Eşti un copil uitat de secolul trecut în zilele noastre.» Nu este adevărat. Sunt foarte bine instalată în ritmul trecerii, în dinamismul peregrinării, moment cu moment, fapt cu fapt…”
La douăzeci şi cinci de ani, Iulia, este nu numai medic, dar şi un pictor cunoscut. La prima ei expoziţie, un critic nota: „Iulia Neacşu pictează într-o pânză toată iubirea pe care o simte faţă de ceva. Pictează aşa cum privighetoarea cântă. Lucrările ei exprimă totul: tinereţea, libertatea, viaţa şi impresionează tainic ca o stea în adânc”. La acel prim eveniment, Iulia, abia ieşită din adolescenţă, se tot întreba: „Să realizez, în viaţă, opere de artă sau să realizez viaţa cu opere de artă? ”. Astăzi, străbătând parcul, copleşită de o bucurie tulbure, îşi zice: „nu, n-am încă un răspuns, dar vreau să trăiesc timpul meu, să fiu mereu în pas cu timpul…”
Casa lui Andrei apare brusc. Înconjurată de viţă de vie, pare îmbrăcată într-un val de catifea ondulată. Frunzele moleşite de arşiţa de peste zi se înviorau sub suflarea nopţii. Vara s-a dovedit secetoasă. De multă vreme n-a mai plouat. Încordarea creşte. Oamenii sunt puşi greu la încercare. Seceta, care pare că se eternizează, a şi compromis recolta.
Iulia, după ce parcurge drumul întunecat până la linişte, cercetează cu privirea pridvorul alb. În clipa în care percepe o frântură de mişcare, ştie că Andrei s-a ridicat din balansoar şi vine spre ea. Mersul lui uşor legănat, atunci când străbate culoarele sanatoriului, devine stângaci şi caraghios pentru cine îl observă din faţă. Călcătura cade scurt, bătând podeaua, în vreme ce înaintează uşor aplecat, încovoiat. Paşii, fără să aibă graţie, răzleţi într-o dezordine încântătoare, aduc şi statornicesc o atmosferă de pace meditativă.
Iulia se grăbeşte voioasă. Aşa se întâmplă în fiecare seară, când, sătulă de jocul orelor, perfectul lor joc, consideră că viaţa dobândeşte un plus de interes doar în preajma oamenilor.

romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, inclus pe CD Destine în oglindă

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s