Adolescenţă suspendată / 5 / Eu, Deea


deea,5

( … )

Tânărul se lasă în genunchi în faţa Nanei şi într-un mod teatral, exagerat, o imploră:
– Zeiţă, uzează de bagheta magică din dotare şi adu pentru anonimul şi nevolnicul tău admirator, adică pentru mine, o porţie generoasă din iarba halucinantă, importată de pe îndepărtatele ţinuturi ale lumii decadente…
Nana prinde din zbor gluma colegului nostru şi intră în joc. Ridică mâna dreaptă, prinde o baghetă imaginară şi porunceşte:
– Îl chem pe Împăratul Păpădie să aducă un snop de plante!
Hohote de râs: voioase, robuste.
Râde şi Nana.
Râsul ei nu are nimic din bucuria senină, adevărată, pare mai degrabă o slobozire de sunete contorsionate de rigiditatea corzilor vocale.
Petrecerea continuă. Se spun bancuri, se joacă scenete hazlii, în care metehnele unor profesori sunt ridiculizate, se dansează până la epuizare, se leagă prietenii, se „construiesc” cupluri, se regizează o scurtă reprezentaţie de teatru nescris pe tema: „Încotro, absolventule?”
Distracţie pe cinste!
Nu şi pentru mine.
Oricât de mulţi sunt decibelii, oricât de înflăcăraţi şi convingători sunt doi colegi de clasă, care se întrec în a-mi câştiga simpatia, nu reuşesc decât să mă aducă la exasperare şi să le întorc spatele. Ochii mei o urmăresc pe Nana, inima mea e strânsă, temându-mă pentru ce i se va întâmpla în clipa în care va rămâne singură.
Refuzul, neputinţa de a intra în atmosfera generală, nu trec neobservate. Doamna Cristescu îmi face semn să o însoţesc pe terasă, unde dăm peste câteva perechi ce se sărută cu foc. Ne retragem strategic, în bucătărie.
– Vrei o felie de tort?
– Mulţumesc.
– Deea, dacă o să suferi pentru necazurile prietenilor, pentru dramele lor, nu o să ai timp să trăieşti şi pentru tine…
– De ce unii dintre noi îi trădează, îi decepţionează pe cei ce le sunt apropiaţi?
– De ce? se întreabă şi doamna Cristescu, nu ştiu. Ştiu, însă, că viaţa merge înainte, viaţa trebuie lăudată chiar dacă doare, chiar dacă, la un moment dat, ne lasă puterile şi ne cuprinde disperarea. Răbdarea şi înţelepciunea sunt singurele puncte de sprijin… Ar mai trebui să avem în vedere ceva: să credem în prieteni, să-i lăsăm să ne ajute, să îi învestim cu dreptul de a ne veghea… Acum du-te să fii aproape de Nana şi distrează-te!
– Aşa o să fac!

În sufragerie, Nana, aşezată pe covor, deschidea cadourile. Fiecare lucruşor despachetat stârneşte exclamaţii de bucurie din partea sărbătoritei şi ropote de aplauze din partea invitaţilor.
În toiul acţiunii, se sting luminile. Panică, strigăte de spaimă prefăcute şi câte un chicot înfundat.
– Dacă-l prind pe glumeţ, o să aibă ce povesti nepoţilor! rosteşte, la modul cel mai serios, cineva din întuneric.
– Toată lumea afară! Stare de urgenţă! tună o voce autoritară.
Buluc, gălăgioşi, dar nu înspăimântaţi, ieşim pe uşile ce dau în grădină.
Plimbăm privirile de jur împrejur, căutând surpriza.
Nu aşteptăm prea mult.
De după colţul vilei, se aude o explozie. Spre cer porneşte, ca o săgeată, un bulgăre de lumină: asistăm la un superb spectacol cu artificii.
Domnul Cristescu, tatăl Nanei, tocmai reuşiese să ne surprindă. Puştimea se repede la el şi nu face economie de superlative. Domnia sa promite că, peste trei ani, atunci când Nana îşi va sărbători majoratul, cerul va  „arde” toată noaptea:
– Aşa că staţi pe aproape! ne îndeamnă el.
– Tu unde vei fi? întreabă Nana şi nu-i recunosc vocea.
Este peste puterile mele să asist în continuare la acest schimb de replici, aşa că mă retrag în hol, o sun pe mama şi o rog să vină să mă ia.

Aşteptând-o, îmi spun: „o să am grijă să nu se întâmple aşa ceva niciodată în familia mea”.
Mama opreşte chiar în faţa mea, pe peronul vilei.
Urc şi mă aşez pe scaunul din dreapta, încălcând pentru prima oară regula impusă: copiii ocupă întotdeauna bancheta din spate.
Nerăbdătoare, de parcă cineva mă urmărea, sar de gâtul ei, o îmbrăţişez puternic, o sărut, ca şi cum ne revedeam după o lungă perioadă de timp, şi-i spun:
– Mama, te iubesc!
– Şi eu te iubesc… Dar nu te recunosc. Care să fie motivul acestui „acces excesiv” de dragoste?
– E modul meu original de a mulţumi.
– Cui şi pentru ce?
– Vouă, ţie şi tatei, pentru că sunteţi nişte părinţi grozavi, dar mai ales pentru că familia noastră este una solidă…
Brusc, mama mă îndepărtează, îşi pune mâinile pe volan şi îşi lasă fruntea să cadă peste dosul palmelor. Dacă imaginaţia mea nu a luat-o razna, aud cum suspină.
Mă întreb: cu ce am greşit? Faptul că am încălcat regulamentul? Bine. Nici o problemă, cobor şi o să urc în spate. Mama îşi ridică fruntea şi, zâmbind, zice:
– Rămâi! Pune-ţi centura!
Vila noastră este inundată de lumină.
– Tata a ajuns acasă…
– Nu, mă contrazice mama, a fost nevoit să plece la Sinaia, unde are o întâlnire de afaceri, importantă…

Astăzi e vineri.
Ultima zi de şcoală.
După festivitatea de rigoare, ne împrăştiem care încotro, în grupuri. Eu cobor scările umăr la umăr cu Nana; plănuiserăm să mergem la o îngheţată. Planul cade. Bunicul Nanei o aşteaptă în faţa şcolii, de unde pleacă direct la Sibiu, acolo îşi va petrece vara.
Eu, după ce-mi iau rămas bun, îmi propun să intru în dialog cu mine însămi, ceea ce şi fac, în drum spre casă.
De mâine, începe vacanţa mare.
Nu ştiu din ce pricină, nu-mi saltă sufletul de bucurie. Nu simt nevoia să mă descarc de tensiunea acumulată de-a lungul anului şcolar, aşa cum o fac de obicei, aruncând ghiozdanul cât colo, sau să trag oblonul peste raftul cu cărţi, nu mă înghioldeşte vreun impuls lăuntric să arunc la coşul de gunoi regulamentul şcolar. În schimb, constat că sunt colosal de mulţumită pentru că am participat, în secret, la întocmirea planului de vacanţă. Acest lucru îl datorez tatei, cu care, am pus totul la cale: alegerea agenţiei de turism, stabilirea unui program cultural impresionant prin numărul de spectacole pe care intenţionăm să le vizionăm, prin numărul mare de muzee ale căror praguri le vom trece, prin vizitarea celor mai fascinante, mitice şi enigmatice locuri istorice sau biblioteci celebre. Nu am neglijat nici locurile de distracţie: parcuri, grădini botanice, stadioane, dar şi discoteci. Drept răsplată pentru că l-am ajutat şi am păstrat secret planul, tata mi-a cumpărat un laptop, cu ajutorul căruia am de gând să notez impresiile, emoţiile trăite şi, evident, nu voi obosi în a fi un observator atent la modul cum se desfăşoară viaţa pe alte plaiuri decât cele mioritice. Numai gândindu-mă la aceste obiective, ar trebui să-mi crească adrenalina, să alerg spre casă cu viteza luminii…
Surprinzător, dar eu aleg să fiu apatică, supărător de egoistă: nu doresc să ajung acasă înainte de ora patru, pentru că Anna s-a întors din excursie cu o pretinsă durere de gât şi o stare de oboseală accentuată, situaţie în care este extrem de nesuferită: se plânge, imploră sau te dă afară din camera ei – dacă, Doamne fereşte, ai proasta inspiraţie să bagatelizezi evenimentul, adică boala. Medicul de familie ne-a asigurat că starea ei de sănătate este perfectă, doar că, probabil, nu este mulţumită de modul în care a petrecut mica vacanţă. Cu toate acestea, ne-a recomandat să fim aproape de ea, să manifestăm înţelegere pentru toanele ei, să o protejăm, să o facem să se simtă importantă.
Deşi astfel de scene se petrec cu o ritmicitate supărătoare, mama nu oboseşte în a o sluji, în a fi mereu de partea ei. Gândesc aşa nu pentru că mă simt neglijată (nu sunt geloasă, părinţii mei ne tratează în mod egal), dar mi se pare că nu e frumos din partea ei să ne terorizeze ori de câte ori ea devine paranoică şi se aruncă voluntar în tentaculele dizgraţioase ale unei suferinţe mai mult închipuite decât reale. Părerea mea este una dură. Poate nu sunt eu cea mai autorizată persoană să emit o astfel de ipoteză, dar cred că Anna are, totuşi, cel puţin o problemă reală: este instabilă din punct de vedere emoţional.
În sprijinul ipotezei mele aduc câteva argumente: o persoană echilibrată nu aleargă zi de zi după popularitate, nu caută cu disperare să provoace evenimente şocante, doar pentru a ne vedea, pe noi, familia, îngrijoraţi… Şi mai grav este faptul că, atunci când nu reuşeşte să fie în centrul atenţiei, crede că lumea întreagă are ceva cu ea…
E sora mea şi sufăr când o văd atât de vulnerabilă.
Vulnerabilitatea ei are ca punct de plecare, în opinia mea, neîncrederea în propriile ei calităţi fizice, intelectuale şi spirituale; însuşiri de care dispune cu prisosinţă, dar pe care le lasă să vegeteze şi se mulţumeşte să ceară celor din jur să ia parte la „dramele ei”, să preia de pe umerii ei povara, reală sau închipuită. Toate acestea o situează pe un nedorit loc la galerie, nici măcar central, ci undeva lateral, de unde spectacolul mai mult ţi-l imaginezi…
Eu, în această clipă, unde ar trebui să fiu?
Categoric, în cu totul altă parte decât pe străzi, frământând o tonă de gânduri, incriminând când pe unul, când pe altul. De ce?
Poate pentru că ziua de astăzi este ciudată: soarele se ascunde în spatele unui nor, iar norul se mişcă uşor, dar, jos, nu se simte nici o adiere de vânt. Intru pe aleea principală a Parcului Central. La ora asta e aproape pustiu. Îl traversez doar pentru a scurta drumul.

Acasă, mama pregăteşte cina.
Modul în care aranjează tacâmurile, felul în care se mişcă în jurul mesei, dar mai ales faptul de a nu lăsa nimic la voia întâmplării – de la prospeţimea florilor la modul în care cade lumina – sunt amănunte care mă instalează, de câte ori se întâmplă să fiu de faţă, într-o confortabilă stare de siguranţă, de linişte casnică. Beneficiind de această stare, mă simt obligată să contribui, la rândul meu, la instituirea unui climat de armonie. De cele mai multe ori, reuşesc. Cum? Prin drăgălăşenie, exprimându-mi gălăgios părerea despre talentul gospodinei, despre cât de norocoasă sunt că am o astfel de mamă.
Astăzi parcă atmosfera este cu totul altfel.
Mama pare obosită. Ceea ce făcea până mai ieri cu plăcere, acum seamănă a corvoadă. Până şi felul în care răspunde sărutului meu este altul: absent, de formă.
O las cu ale ei şi caut ceva spre care să-mi revărs energia.

Anna răsfoieşte o revistă.
– Nu erai bolnavă? întreb eu mirată.
– Te interesează cu adevărat? mă întreabă ea plictisită.
Ridic din umeri, mă trântesc pe un scaun şi, fără să o privesc, îi zic:
– Ciufuto! Ştii ce cred eu? Ai inventat boala doar pentru a ne teroriza, pentru a ne smulge lacrimi! Uite că nu le ai! Nu ai din partea mea decât o promisiune: o să am grijă să nu ne tragi după tine…
Nici nu mă bagă în seamă.
Tata intră în sufragerie şi se aşază la locul lui, fără să ne adreseze atât de cunoscuta, de noi, întrebare:
– Ei, cum v-a mers astăzi?

Din romanul Adolescenţă suspendată

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s