Adolescenţă suspendată /Eu, Deea / 3


deea2

Mă regăsesc pe marginea unei fântâni, cu capul răsturnat pe spate, lăsându-mi chipul pradă ierbii şi soarelui. În adânc sunt portocali în floare şi crini. Mâna prietenilor iese din floarea de crin să-mi apuce părul, să mă tragă prin gura fântânii. Urăsc apa, apa atinsă de flori…
Mama mă cheamă la masă. Visul rămâne fără final. Aşadar, nu există un mesaj.
Cobor la cină. Simt nevoia să justific purtarea mea de la începutul zilei.
– Mama, îţi cer iertare pentru că am plecat azi-dimineaţă fără să te sărut. O fac acum.
Mama continuă să întindă faţa de masă, ignorându-mă. Încerc altă stratagemă. Mă apropii de ea, furişat, şi o îmbrăţişez. Se opreşte o clipă şi mă mângâie pe cap.
– Ştii cât te iubesc?
– Nu atât cât vă iubesc eu.
„Vă iubesc!” Ne iubeşte în bloc? Da! Aşa e mama!
Tata intră în sufragerie şi se aşază tăcut la masă.
– Unde e Anna? întreabă el.
– A plecat într-o excursie, pe Semenic…
– Eu de ce nu ştiu?
– Pentru că nu prea eşti acasă, iar atunci când din întâmplare te afli cu noi, eşti prea obosit.
Schimbul de replici mă determină să întreb:
– Părinţii mei au avut o zi proastă?
– Oricui i se poate întâmpla, rosteşte mama.
Justificarea nu aduce şi detensionarea atmosferei.
Cinăm în tăcere şi fără poftă.
Urăsc acest lucru. Ce aş putea să fac? Da, am găsit.
– Mama, îmi dai voie să merg, mâine, la ziua Nanei?
– E şi tata prezent. El ce zice?
Tata împinge cu putere scaunul, trânteşte şerveţelul pe masă şi pleacă. Mă grăbesc să-l urmez.
Aşa fac în fiecare seară: îl însoţesc în bibliotecă, unde el citeşte presa, în timp ce eu îi pregătesc trabucul.
– Rămâi! îmi porunceşte el.
Uluită, rămân în poziţia caraghioasă a omului blocat – cu fundul ridicat uşor de pe scaun şi cu trunchiul aplecat în faţă. Nu-mi vine să cred.
– Cu ce am greşit? întreb eu.
– Deea, dacă vrei, mergem împreună, dimineaţă, să cumperi cadoul pentru prietena ta.
– Asta înseamnă că pot să merg la petrecere?
– Am vreun motiv să te pedepsesc?
– Nici unul!
Aud un zgomot cunoscut: se deschid uşile garajului.
– Tata pleacă la ora asta?
– Da, se duce la firmă, are mult de lucru.
Îmi convine explicaţia şi urc în camera mea.
Înainte de a mă vârî în pat, deschid reportofonul şi înregistrez un fragment de poezie citită, astăzi, într-o revistă literară pe care nu a cumpărat-o nimeni:
„Prin tăietura din uşă pătrunde numai fumul.
Nimic nuţi dă lumea fără de trudă.”

Primul week-end din luna iunie.
Până atunci, mă aşteaptă o petrecere. Ador zilele de naştere pentru că ele îmi dau prilejul să fac daruri şi să primesc, la rândul meu, daruri. Între a da şi a primi, prefer să dăruiesc.
E timpul să mă grăbesc.
Nu sunt hotărâtă cu ce să mă îmbrac, ce accesorii şi ce farduri să aleg. Mi-ar prinde bine sfatul Annei. E specialistă în acest domeniu. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, ea nu este lângă mine atunci când am nevoie.
Să mă sfătuiesc cu mama?
Nu cred că e o idee fericită. Mi se pare obosită şi preocupată de ceva ce-mi scapă. Am dedus acest lucru în orele în care am colindat magazinele. Nu vreau să o încarc cu problemele mele. La treabă aşadar!
Primul pas: oglinda!
Îmi privesc chipul reflectat în oglindă, cu atenţie, cu ochi critic. Sunt mulţumită. Beneficiez, dacă se poate spune aşa, de o frumuseţe robustă, de o ţinută augustă… Sunt, oare, graţioasă? Graţia să fie un dat de la natură? Mama spune că, pe vremea tinereţii ei, graţia era atributul angelicelor balerine. A fost odată. Acum, la începutul mileniului trei, altfel se văd lucrurile. Nu se mai pune semnul egal între graţie, lipsă de energie şi pasivitate. Altul este şi standardul frumuseţii. A fi frumoasă, înseamnă, pentru generaţia mea, să fii puternică, şarmantă, să fii mereu cu picioarele pe pământ, să ştii ce vrei, să faci faţă situaţiilor neprevăzute, să te arunci în valuri pentru a salva un prieten, fără să te întrebi cum vei arăta cu apa şiroind din haine, din păr… O femeie poate să fie graţioasă, frumoasă şi atunci când, pentru a rezolva o situaţie, se încruntă, este dură, dar reuşeşte să rămână senină, liniştită şi nu-şi pierde controlul… În concluzie, graţia este sinonimă cu un fel de inteligenţă socială.
Gata! Cândva, o să scriu un eseu despre graţie, despre puterea de seducţie.
Consider că nu am nevoie de un machiaj anume. Bătrânul şi prietenosul „strugurel”, de pe vremea bunicii, e mai mult decât suficient.
Iau cadoul pregătit pentru Nana şi plec ca o vijelie.

Pe peronul din faţa casei familiei Cristescu, dau nas în nas cu un comisionar de la cea mai căutată pizzerie din oraş: Lussam.
Nana este cea care mă întâmpină. E strălucitoare. Nu degeaba i s-a dus vestea că este cea mai frumoasă fată din şcoală.
– Credeam că nu mai vii, susură ea.
– Uite că sunt aici! La mulţi ani!
– Mulţumesc! Cum arăt? vrea să ştie prietena mea.
– Trăsnet! Ne apucăm de treabă?
– Sigur! Mama a robotit toată ziua, e obosită şi abia aşteaptă o mână de ajutor.
Râde şi mă trage după ea în bucătărie.
Mama ei este cu siguranţă, după mama, o persoană deosebită: frumoasă, inteligentă, capabilă să se „copilărească”, adică să se întreacă, alături de noi, în cele mai trăsnite jocuri născocite şi mereu perfecţionate după ideile preluate de pe Internet.
Nu sunt mirată să o văd în bucătărie, supraveghind cuptorul, asezonând platourile cu bunătăţi. Mi se pare tot atât de emoţionată ca şi sărbătorita.
– Dragele mele, mă întreb ce caută două domnişoare în bucătărie? zice ea văzând că am rămas în uşă, puţin descumpănite. Poate vreţi să gustaţi îngheţata?
– Mămico, vrem să te ajutăm, dacă ne laşi…
– Uite că nu vă las! Deşi sunt frântă de oboseală, zilele de vară nu sunt prietenele mele cele mai bune, mă descurc şi fără voi. Vă sfătuiesc să ieşiţi în grădină, mai luaţi aer, aveţi nevoie, sunteţi cam palide…
– Mama, parcă aveai altă părere despre cum arăt?
– Da? Am greşit!
– Când? Atunci sau acum?
– Şi, şi! Deea, ia fata asta de pe capul meu, nu o mai suport.
– Am înţeles, vrei să scapi de mine, se alintă Nana. Mama ei râde şi ne îndeamnă să ducem ultimele platouri în sufragerie. O facem cu bucurie.
– Gata! Fiesta poate să înceapă!
Nana o sărută, apoi îi dă câteva sfaturi:
– Fă un duş, relaxează-te! Peste o jumătate de oră vin să te machiez şi să aleg rochia cea mai potrivită! Ai înţeles?
Doamna Cristescu face semn că da, apoi mai priveşte o dată „terenul”, adică sufrageria. Pare mulţumită.
Pe neaşteptate, sună telefonul. Nana vrea să ridice receptorul.
– Lasă-l să sune! E pus pe robot! o opreşte doamna Cristescu.
Brusc, încăperea este invadată de o voce feminină, vulgară.
„– Ridică, dracu’ telefonu’, ştiu că eşti acasă, pui de o petrecere…”
Femeia lasă banda să se deruleze în gol, câteva secunde, apoi începe să vorbească repede, nervos, parcă scuipând cuvintele:
„– Nu e aşa că mori de curiozitate să afli cine e la telefon? Sunt eu, amanta soţului tău. Să nu cumva să opreşti robotul, că pierzi partea cea mai picantă. Ai pierdut lupta, mamaie, Cristescu e al meu. Ai bunul simţ şi ieşi din peisaj, cu plozi cu tot…”
Nana, cu obrajii aprinşi de furie şi de ruşine, smulge telefonul din priză. Mama ei părăseşte salonul.
Nu ştiu cum să mă comport. Mă tem că orice aş zice, orice aş face, ar părea fals, ipocrit. La rândul ei, Nana, este stânjenită.
Nu merita aşa ceva de ziua ei.
Sunt furioasă pe toată lumea. Dacă aş avea în faţă gunoiul ăla de femeie, aş strânge-o de gât.
Prietena mea continuă să stea dreaptă, în mijlocul salonului. Mă tem pentru ea. Dacă ar plânge, dacă ar acuza, dacă ar căuta vreo explicaţie, ar fi mai bine, cred.
Stării de derută îi pune capăt soneria. Sosesc primii invitaţi.
Nana tresare şi îşi îndreaptă spatele. Înainte de a se duce spre uşă, mă roagă:
– Fii bună şi vezi de ce întârzie mama.
– Scumpo, nu auzi soneria?
Doamna Cristescu tocmai intra pe uşă. Era perfect liniştită, elegantă, extrem de decorativă, şarmantă şi stăpână pe sine. Ne uităm la ea cu ochii ieşiţi din orbite. Ea să fie femeia care părăsise încăperea, cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă, fugind pentru a plânge în intimitatea dormitorului?
– Fetelor, nu mă mai priviţi de parcă vedeţi o sperietoare. E ceva în neregulă cu înfăţişarea mea?
Nana se apropie de ea, îi aranjează o şuviţă de păr, care oricum este perfectă, şi răspunde:
– Stai liniştită! Atitudinea noastră este doar de admiraţie. Cred că nu aş avea curajul să apar alături de tine la un concurs de Miss…
– Mulţumesc! Nu te cred, dar îmi prind bine aprecierile pozitive. Acum dă fuguţa şi primeşte-ţi invitaţii.
Nana aleargă la uşă. Imediat, din hol, o aud salutându-şi prietenii, iar ei îi laudă frumuseţea.
Sufrageria devine neîncăpătoare. Sărbătorita, cu braţele încărcate cu flori, îi roagă pe cei care au adus cadouri, să le depună pe măsuţa de sub fereastră şi îi invită la un pahar cu suc.
– Suc? se miră un băiat. Băieţi, unde am nimerit?
– La templul zeiţei Nana!

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein

About these ads

Occasionally, some of your visitors may see an advertisement here.

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s