Adolescenţă suspendată / Eu, Deea


10 19

În viaţa mea se anunţă o mulţime de schimbări; unele s-au petrecut, o parte sunt în plină desfăşurare, pe altele le aştept. Le vreau cât mai diverse, cât mai spectaculoase.

Acest lucru poate să fie un dezastru, sau dimpotrivă.
Mă încearcă un sentiment pe care nu-l pot defini.
Dacă ar fi să dau curs neliniştii ce mă domină şi mă îndeamnă la prudenţă, aş înclina să cred că e vorba de intuiţie.
Dar intuiţia, ştiu de la mama, este o trăire rudimentară, un instinct primar care, din o mie de motive, continuă să-i servească doar pe acei indivizi a căror devenire spirituală e precară.
A acţiona din instinct, tot în opinia mamei, este păgubos.
Dar eu nu sunt mama.
Îmi place să cred că, la cei aproape cincisprezece ani ai mei, am o identitate, am o conştiinţă, am câteva priorităţi.
Cu siguranţă că mulţi adolescenţi gândesc în acest fel. Unii chiar şi reuşesc să se manifeste ca atare.
În ceea ce mă priveşte, constat cu multă amărăciune, cu tristeţe şi fără să înţeleg toate aspectele, că unele schimbări s-au instalat confortabil, durabil. Chiar mai mult: s-au petrecut. Şi nu oricum, ci foarte dur, în forţă.
Sunt oare obiectivă? Să vedem!
Până acum, familiei mele i-a mers bine.
Tata şi mama sunt realizaţi pe plan profesional, se iubesc nespus de mult, sunt mândri de noi, fetele lor. Eu şi sora mea Anna, mai mare cu patru ani decât mine, am avut şi avem o copilărie fericită. Sună banal, dar aşa e! Avem şi norocul de a fi fete deştepte.
Şi totuşi, de o vreme, peste căminul nostru suflă o boare de răcoare, rău prevestitoare.
Nu vreau să am dreptate în ceea ce simt, aşa că mă cert pe mine însămi şi pun totul pe seama inevitabilei crize adolescentine.
Un adolescent responsabil, eu sunt responsabilă, îşi gestionează „perioada dificilă”. Nu oricum, ci prin adoptarea unui program de criză, elaborând o strategie, care să poarte amprenta personalităţii respectivului, şi urmărind atingerea obiectivelor propuse…
Sună preţios şi aiurea? Foarte bine!
Aşa gândesc eu în aceste clipe.
Prioritar, în ceea ce mă priveşte, ar fi:
o discuţie deschisă cu tata despre viaţa lui „secretă”,
să aflu ce se întâmplă cu mama; ceva nu e în regulă cu ea, parcă a îmbătrânit peste noapte;
să am mai multă înţelegere pentru Anna şi să găsesc o cale de a ne apropia, aşa cum se întâmplă cu toate surorile din lume;
să am grijă de mine;
să fiu atentă cum mă port, cum vorbesc; nu vreau să rănesc pe nimeni, nu vreau să dezamăgesc pe nimeni.
Să am grijă de mine?
Cum?
Să vedem ce am făcut astăzi: de dimineaţă, o reped pe Anna pentru că nu este de acord să împărţim în mod egal orele în care avem voie să navigăm pe Internet. Prin reacţia mea nu numai că nu obţin nimic în plus, dar o supăr pe mama, care, aşa cum se întâmplă de obicei, este de partea Annei.
Rănită adânc în orgoliu, puţin geloasă pe sora mea, renunţ la micul dejun şi plec trântind uşa.
Preţ de zece ore vând ziare în locul prietenei mamei, cochetez un pic cu un băiat destul de drăguţ, dar cam prea plin de el.
Seara, tata vine să mă ia. Sunt gata să urc în maşină, când, dinspre orizont, apare el. Nu﷓mi vine să cred: am senzaţia că mi se face rău, îmi tremură genunchii. Îi adresez un salut scurt.
E rândul lui să se piardă cu firea: mă învăluie cu o privire admirativă, dar totodată hotărâtă: rămâi! traduc eu ceea ce mai mult simt decât văd. Din ce motiv, nu ştiu, îi fac pe plac.
Nu e greu să-l păcălesc pe tata; pretind că nu sunt sigură dacă am pus în geantă mobilul.
Caut, caut, răstorn conţinutul genţii pe banchetă, dar atenţia mea este concentrată asupra tânărului care, în cele din urmă, urcă în troleibuz, de unde îmi trimite un mesaj din vârful buzelor. Nu înţeleg nimic, însă îl iau ca pe o promisiune.
Ştiu că îmi va fi dor de el!
Cum să-mi fie dor de cineva pe care nici nu-l cunosc?
O să aflu!
După ce pleacă troleibuzul, găsesc mobilul.
Pornim şi noi spre casă. Îi sunt recunoscătoare tatei pentru discreţie şi îl răsplătesc cu un sărut apăsat pe obraz.
Acasă, urc ca o vijelie în camera mea, mă trântesc pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile sub cap, încercând să analizez ceea ce se întâmplase cu mine numai în câteva minute. Sfârşesc prin a aţipi şi mă ia în stăpânire visul:
Mă aflu într-o cameră proaspăt zugrăvită şi ascult Beethoven care, în vis, este tatăl meu nebun şi furios. Îmi pierd timpul încercând să aflu ce este fericirea. Mi se pare teribil de plicticos.
Evadez spre zona vârstei mele.
Sunetele muzicii se sinucid; o dată cu ele pleacă şi Beethoven.
Rămân orfană.

din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s