Frica albă/prolog


frica alba

Anisia Dinu atinge cu buze reci, marginea paharului. Şampania i se pare acră. Mai poartă încă hainele şi povara femeii al cărei destin o adusese în faţa spectatorilor, pe scenă. Se simte stingherită. Un coleg mai tânăr o urmăreşte cu priviri admirative. Mica agapă, intrată în obiceiul teatrului, i se pare o corvoadă de nesuportat. Lasă cupa pe masă şi se strecoară afară.
Trece, ca o pată de lumină, pe străzile oraşului. Noaptea seamănă cu un ghem de lână. O dor picioarele şi se gândeşte că pământul s-a mai rotit o dată şi viaţa ei a rămas aceeaşi; nici măcar ora la care deschide poarta n-a fost împinsă mai spre dimineaţă. În lift îşi scoate pantofii. Intră în casă desculţă. Tălpile înfierbântate se afundă în mocheta moale ca într-un covor de iarbă şi o cuprinde o stare nedefinită, între beatitudine şi depresie. În baie robinetele sunt seci. Aşa sunt în fiece seară, când după ziua de trudă ea se întoarce acasă mirosind a fard, a praf şi a transpiraţie. Lasă robinetele deschise şi se trânteşte pe patul nedesfăcut. „O să mă spăl în zori, când se spală şi florile…”. Zgomotele de afară au încetat cu totul. Pe neaşteptate sună telefonul. Buimacă, i se pare că aude soneria din culise care o cheamă insistent în scenă. Se ridică din pat şi oglinda, agăţată pe peretele opus, îi arată chipul devastat de oboseală. Confuzia durează până ce recunoaşte interiorul camerei. Vocea de la telefon repetă întruna: „Sunteţi domnişoara Dinu? Da? Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, veniţi jos, sunt cu maşina”. Şi uite că noaptea, care părea că se va termina ca multe altele, începe să se dilate, să ia proporţii, să prindă cheag şi o nouă imagine.
Anisia urcă în maşina al cărei motor mergea în plin şi tulbura într-un mod plăcut bezna. Şoferul apasă pe pedală şi aerul umed pare că geme.
– De ce nu v-aţi luat o haină mai groasă? Acolo, în munţi, e frig.
Anisia vrea să răspundă, dar are senzaţia că gura îi e plină cu nisip.
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine? Ei, nu-i nimic… anii trec. Mă cheamă Gheorghe, am fost pe şantierul din Valea Albă…
– Da. Aşa e. Cum a putut să-l uite? îi priveşte ceafa încordată şi se cutremură de groază. Bărbatul de la volan e cu câţiva ani mai tânăr ca ea şi pare trecut în cea de a doua jumătate a vieţii. „Şi eu oi fi îmbătrânit în halul ăsta? Prostii! Cine poate să stabilească graniţele unei vârste? Nu, nu am de ce să mă tem. Mă privesc doar zilnic în oglindă, cu atenţie, cu obiectivitate. Să zicem că, fiind prea obişnuită cu chipul meu, n-am observat înăsprirea trăsăturilor, dar privirile invidioase ale colegelor nu mă pot înşela. Acestea acţionează asupra mea ca un tonic, mă revitalizează…”
Maşina alunecă pe şoseaua care seamănă cu un tobogan. Din când în când, câte o piatră prinsă sub pneuri zboară o fracţiune de secundă, ca apoi să cadă cu vaiet uşor pe asfalt. Întunericul e din ce în ce mai subţire. De după un deal se ridică ceaţa. Dimineaţa pare un pachet de dinamită. Discul roşu al soarelui pare că strânge în marginile sale uriaşa forţă a explozibilului astral.
Anisia urcase în maşină fără să mai întrebe nimic. De ce ar fi făcut-o? Fusese chemată şi asta însemna că, acolo, sus, este nevoie de ea. Doamne, de când aşteaptă această clipă… Dar dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire? Nu, nu se poate, Gheorghe i-ar fi spus. Ghicindu-i frământarea, şoferul se întoarce spre ea.
– Am şi făcut jumătate din drum. Domnul inginer o fi albit tot uitându-se după noi…
Respiră uşurată. Ce dacă a trimis după ea noaptea? Unde scrie că spaţiul nopţii trebuie să fie mereu acelaşi? Plin de temeri şi de neprevăzut? Acum hotărâse el că a sosit sorocul. Acum are nevoie de ea. Categoric, nu mai vrea să ceară explicaţii.
„Oare nu am fost, nu sunt prea îngăduitoare? Numai eu am datoria de a-mi justifica faptele, pornirile?” Anisia îşi pune prea des această întrebare şi niciodată nu are puterea să găsească şi răspunsul. Oboseala şi, poate, un fel de frică, o opresc să cerceteze amănunţit situaţia. Nu se pricepe să descifreze geografia lucrurilor, are tendinţa să simplifice acţiunea până la rădăcina primară. Cu toate acestea, sesizează cu o acuitate, aproape dureroasă, cele dintâi semne ale destrămării ei lăuntrice.
Zgomotul monoton al motorului, tăcerea sfioasă a lui Gheorghe, ca aerul nemişcat al unei biserici, o împing să observe liniştea lungă şi adâncă a dimineţii. Ar vrea să coboare din maşină. Ar vrea să se elibereze de nişte gânduri care o chinuiesc. Ar vrea să lase povara unor ani, aici, în acest loc în care munţii coboară până la ferestrele caselor şi dau o măreţie şi o siguranţă nebănuite omului. Dintr-o casă iese o femeie. Are chipul rotund şi liniştit. Se opreşte în pridvor şi-şi înalţă fruntea. „Parcă ar saluta soarele” îşi zice Anisia, în timp ce o cuprinde un val de căldură, plăcut dar neliniştitor. „Oare, ea, această femeie a locului, n-a fost niciodată ademenită de chemarea depărtărilor?”

fragment din romanul Frica albă, editura Eminescu, 1982

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s