Şi dragostea ucide / 1


viena
 

„Priveşte lucrurile în faţă.”

„Pericolul este omniprezent. N‑ai de ales: trebuie să‑i faci faţă.”

„Ia act de puterea şi neputinţa societăţii. Respectă‑i pretenţiile numai dacă ai ceva de câştigat.”

„Nu lăsa pe nimeni să te încânte şi să te pedepsească în acelaşi timp.”

„Fii tu însuţi chiar dacă vei fi condamnat să trăieşti doar în păcat.”

„Ţine seama de lumina lunii şi de influenţa ei.”

„Un bărbat poate să adopte o atitudine romantică faţă de oricine, dar nu faţă de corpul ceresc numit LUNA.”

 

O, bietul de mine!

Ce fraze sforăitoare eram în stare să culeg de prin cărţi şi să le ridic la rang de deviză!

Rahat! Destinul e destin. El nu se lasă păcălit, nici nu se împiedică în vreo încâlceală de planuri făcute şi contrafăcute.

Cum a fost viaţa mea?

Ratată!

Ei, nici chiar aşa…

Peste câteva zile o să împlinesc şaizeci de ani.

Ce am şi ce nu am la această vârstă?

AM

doi copii: Ivona şi Dragoş, o fabrică, păduri, case, pământ…

Alţii au mai mult? Poate.

Ce am eu însă e grozav, unic…

Să iau în calcul conacul de la Cerna.

E o casă veche, străveche, modernă şi confortabilă. Are şi un nume: Narcisa. Are şi o legendă.

Se zice că a fost construită de un moşier de prin nordul Olteniei care a dăruit‑o Narcisei, o frumoasă copilă, fruct al unei legături amoroase din tinereţea lui cu o trufaşă dar săracă boieroaică. Se mai spune că Narcisa, ajunsă şi ea la vârsta primei pasiuni, s‑a îndrăgostit de un tânăr ai cărui strămoşi erau din familia lui Brîncoveanu.

Într‑un februarie geros, Narcisa a aflat că alesul inimii ei se logodise cu alta.

Se prea poate ca Narcisa să fi primit vestea în vreme ce Luna lumina din plin ferestrele conacului. Razele ei de aur, malefice în acele clipe, au înnebunit‑o. Nefericita a fugit din casă. Dimineaţa a fost găsită rezemată de una dintre coloanele albe ale terasei. Frigul, viscolul o transformaseră într‑o statuie de gheaţă.

După tragicul sfârşit al Narcisei, conacul a fost vândut unui negustor din Bucureşti.

Noul stăpân, deşi pretindea că‑i plăceau nespus de mult şi casa şi împrejurimile, a părăsit totul într‑o zi de februarie geros, după o noapte cu Lună plină.

Conacul a rămas multă vreme ne locuit.

Când bunicul meu a cumpărat conacul, casa era o veritabilă ruină.

Fostul proprietar, după ce a încheiat afacerea, a spus:

„– Conacul e superb… l‑am vândut la un preţ de nimic… Ascultă‑mi sfatul şi fă în aşa fel încât să te fereşti, să‑i fereşti pe ai dumitale, de nopţile cu Lună plină… Pot să jur că într‑o astfel de noapte am văzut stafia Narcisei urcând treptele casei…”

Bunicul a râs.

„– Jupâne, Luna şi lumina ei n‑o să‑mi vlăguiască neamul. O să găsim noi ac şi pentru cojocul fantomei.”

Bietul meu bunic …

El a sădit şi întreţinut în mine dorinţa de a folosi fiecare prilej, fiecare zi, pentru a‑mi satisface capriciile, nevoile. Eu m‑am dovedit un discipol receptiv; am învăţat să‑mi doresc mult, chiar foarte mult, să obţin absolut totul, fără a‑mi face probleme de conştiinţă, fără a lua seama la ce se întâmplă în jurul meu, fără să ţin cont de cât şi cum se plătea ceea ce eu ştiam că trebuie să am… După un astfel de mod de viaţă, nu mă mir că, ajuns la vârsta adolescenţei, mi se părea, ba nu, eram convins, că trăiesc doar pentru a oferi lumii întregi motivaţia existenţei…

Bunul meu bunic!

A făcut puţine greşeli în viaţa lui. Una dintre ele, cea mai gravă, a fost aceea că n‑a ţinut cont de sfatul negustorului: de a se ţine şi a ne ţine departe de tentaţia de a hoinări prin împrejurimi în nopţile cu Lună plină…

Câteva decenii stafia Narcisei, poate că intimidată de puterea credinţei bunicului, i‑a lăsat în pace pe noii stăpâni ai conacului. Totul era perfect, minunat. Până într‑o noapte…

… m‑am trezit brusc. Camera era inundată de o lumină de aur, rece, dură, care mă rănea. Am ieşit şi m‑am aruncat pe un fotoliu de paie de pe terasa vilei. Am închis ochii, încercând să‑mi amintesc un moment plăcut din viaţa mea. Lumina Lunii mă izbea drept în faţă. Nu‑mi făcea bine. M‑am scuturat de ea, dar razele ei, ticăloasele, rezistau, se sudau între ele ca pliurile unui evantai, rezistând dorinţei mele de a mă descotorosi de ele. Pentru prima oară în viaţa mea, m‑am simţit singur, golit, dar, în acelaşi timp, copleşit de o trăire aparte: dorinţa de a mă cufunda adânc şi pentru totdeauna în magia nopţii.

Voiam cu adevărat s‑o fac, dar un suflu de pace, adus parcă de o boare de vânt, a fost de ajuns să‑mi schimbe acele gânduri sufocante.

A doua zi eram epuizat. Ca şi cum aş fi ieşit dintr‑un labirint.

Bunicul a fost singurul din familie căruia m‑am destăinuit. El mi‑a sugerat să plec. Să străbat lumea în lung şi în lat.

Şi am plecat la Viena.

(…)

 
 fragment din romanul Şi dragostea ucide
Anunțuri

Un comentariu la “Şi dragostea ucide / 1

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s