Dosarul amneziei


iarna_87

Decembrie.

E noapte.

Diana nu poate să doarmă.

Se ridică din patul confortabil, închis într­-un baldachin şi, timidă, deschide o fereastră.

Se apleacă peste pervaz cu intenţia de a cerceta, la lumina rece a lunii aflată, se pare, în fază de maximă activitate, imensul domeniu peste care, atât de neaşteptat, devenise stăpână.

Parcul, în mijlocul căruia se află vila, întregeşte atmosfera de basm; arbuştii, copacii par mulţumiţi de peisajul hibernal, de tăcerea complice a nopţii.

Aerul înţepător, ţinut până acum la distanţă de geamul închis, dă buzna şi o învăluie blând, dar posesiv.

Înfiorată plăcut, tânăra se apleacă şi mai mult în afară.

Vântul vuia în noapte.

Vuietul, o înlănţuire de suspine domolite, aduce cu el un iz de vechi, domolit cu un suav miros de nou care pare decis să schimbe, cel puţin pentru Diana, lumea.

Dinspre un pâlc de arbuşti, se prelingea o geană de lumină galbe­n-verzuie, hotărâtă să-­şi traseze propria cale. Curând, lumina se adună într-­o sferă diformă, în mişcare, modelând, în final, o umbră deşirată ce înainta spre casă. Ajunsă  sub fereastră, îşi înălţă capul şi adulmecă aerul. Cu toate că părul arătării avea culoarea focului, ochii căzuţi în orbite, gura chinuită de un rictus sălbatic, nu răspândeşte spaimă, mai curând trezeşte curiozitate.

Diana clipi des, surprinsă: să fiu oare victima unui coşmar?

Semnul, venit din pântecul adânc şi misterios al nopţii, era cu siguranţă un mesaj.

Îl va descifra şi va acţiona în funcţie de date, de situaţii şi, nu în ultimul rând, va avea grijă să gestioneze cât mai convenabil trecerea şi petrecerea celor ce, cu voia, sau fără voia ei, o vor acapara, o vor antrena.

Dar dacă era o cursă?

O clipă rămase pe gânduri, apoi se aplecă şi mai mult peste pervazul ferestrei ca şi când ar fi vrut să coboare şi să înfrunte realitatea, oricare ar fi ea.

De undeva, din apropierea gheretei paznicului, o voce gravă, puţin răguşită, sparse liniştea nopţii:

– Aveţi grijă! E periculos!

Surprinsă, Diana se întreabă ce caută acel ins, noaptea, sub fereastra ei? Îşi aminteşte că acel domn era angajat pentru a asigura paza domeniului.

Pe neaşteptate vântul se domoli.

Diana ignoră sfatul bărbatului.

Continuă să urmărească atent mişcările dezordonate ale umbrei. Se teme că un gest, o mişcare, sau pur şi simplu, doar un gând necontrolat, ar putea să o alunge. Îşi ţine respiraţia şi întinde mâinile în lateral.

– Rămâi! spuse ea pe un ton rugător.

O pală de vânt puternică trânteşte cele două laturi ale ferestrei, lipindu-­le de zid.

În jurul ei se agitau o mulţime de sfere luminoase care, în joacă, îşi pasau scurt, cu precizie, ghemuleţe colorate, ghemuleţe ce se deşirau prin rostogolire, lăsând în urma lor fire.

Umbra, ascunsă în spatele unui copac gros, privea cu atenţie şi îngrijorare spre golul ferestrei.

Diana nu are nici un fel de temere; caută cu insistenţă să aducă mai aproape silueta diformă, permeabilă a umbrei, să o atragă în capcana firelor de lumină deşirate de pe mosorelele colorate, pentru ca în final să­-şi afunde degetele în materia fără conţinut clar şi să o modeleze după propriile­i nevoi.

Ţipătul ascuţit al unei păsări de noapte sparse tăcerea încordată. Instantaneu, umbra şi tot cortegiul sunt prinşi de o teribilă nelinişte, un fel de zbatere necontrolată şi care se sfârşeşte de îndată ce pasărea zbură departe.

O nouă pală de vânt răscoleşte parcul.

Pe măsură ce clipele de aşteptare se transformă în minute, Diana încearcă să-­şi stăpânească nerăbdarea curioasă de a atinge, de a aduce lângă ea umbra. Umbră rămâne prudentă, ascunsă în coroana arborelui uriaş, supraveghind fereastra de unde Diana scruta distanţa până în vârful arborelui ce­i îngăduia să ocupe un colţişor drept refugiu, deloc comod.

Un pocnet sec, un zgomot de os rup brutal, provoacă o mişcare lentă a aerului, aducând, de cine ştie unde, miros de pământ reavăn şi de flori de pădure. De data asta umbra nu mai şovăie; se lăţeşte enorm, ajungând până la nivelul pervazului, unde se adună din nou, doar pentru a prinde conturul unei săbii şi pentru a descrie o succesiune de cercuri înguste ce se ridicau până dincolo de fereastra încă deschisă.

Diana se retrage un pas, atât cât să nu fie atinsă de cercurile în formare.

Uitase de umbră, uitase de tainicul îndemn de a capta umbra, de a se înfrăţi cu ea.

Caută febril în minte motivul care a făcut-­o să se ridice din pat: vreun foşnet, vreo chemare, sau neputinţa de a recunoaşte că evenimentele derulate cu mare repeziciune în ultimele săptămâni îi întorseseră viaţa pe dos, cum se spune.

 – Trebuie, îmi sunt datoare să lupt cu fantasmele, să mă prind cu amândouă mâinile de stropul de realitate pe care-­l pot pierde dacă o iau razna…

 Diana trecu pe lângă pat, atinse în trecere aşternutul din mătase moale, de culoare liliachie şi se îndreaptă spre masa de toaletă a cărei oglindă de cristal reflecta plantele aşezate de o parte şi de alta a uşii ce dă în baie, generând imaginea ireală a unei grădini. Îngenunche pe scaunul generos în dimensiuni,  apoi îşi apropie faţa de luciul oglinzii.

Ciudat!

Spre oglindă, de dincolo de oglindă, obiectele aflate în dormitor vin spre ea; o invazie de umbre, deloc agresive, dar hotărâte. Diana se întreabă:

 – Oare regizorul, oricare ar fi el, mi­-a atribuit un rost, un rol în acest haos ordonat, sau trăiesc un vis?

 Închide şi deschide ochii, doar, doar îşi va vedea chipul reflectat în oglinda minuţios şlefuită.

Numai aşa, descoperindu-se, redescoperindu-se, speră să reintre în realitate, să-şi poată controla gândul, simţurile, să fie ea, Diana cea de ieri; o tânără interesată de ce se va întâmpla cu ea şi cu restul lumii în clipele următoare, tenace, dar nu încăpăţânată, diplomată, dar nu făţarnică, să înţeleagă răul şi binele, păstrându-şi nealterată convingerea că va reuşi să conjuge verbul „a înţelege” fără să sfârşească prin consimţire la orice, dominată, dar nu sclavă, de dorinţa de a reuşi pe plan profesional, încrezătoare, dar precaută, atribuind cuvântului „speranţă” o forţă impunătoare, dezghiocând-o din carapacea exerciţiului care, uneori, explodează şi instaurează ignoranţa, responsabilă fără a deveni tragică sau obsedată de păcatul de a crede că doar ea vede binele şi răul în esenţa lor.

Fascinată de mulţimea umbrelor, uită unde se află, uită să-şi mai caute chipul în oglindă şi acoperă suprafaţa de cristal cu degetele făcute evantai.

Ceea ce simte o sperie.

Încearcă să elibereze oglinda de apăsarea palmelor sale, dar constată că intenţia nu este suficientă; rămâne agăţată de o umbră mai înceată în mişcări şi care părea dispusă să o accepte în lumea ei, asumându-şi situaţia de „transportor” către golul instaurat într-o bună parte a spaţiului din care vrea să evadeze, sau doar să-l exploreze pentru a avea de unde să se întoarcă.

Intră în caruselul fascinant şi se lasă purtă spre nimic, adică spre vidul în care ea, umbra, e stăpână, şi pe care o va înfrunta atunci când va fi venit clipa, abia atunci, va adăuga gândul în care să înnoade speranţa de spirit.

– Mă simt ciudat, murmură Diana, ca şi cum fiinţa mea ar fi una imaterială; un firicel de apă ce se revarsă, aruncându­-se în gol sau scurgându­-se peste stânci cu vârfuri acoperite cu muşchi pentru ca în final să poposească într­-un spaţiu în care nu există nimic… Poate am în faţă vidul despre care un filosof spunea că este originea virtualităţii: „Unde nimic nu e, totul poate fi!” De ce sunt atrasă de nimic? Oare să fiu…

Întotdeauna pregătită să pune întrebări, să analizeze întâmplarea în derulare, să cumpănească fiecare respiraţie, fiecare zbatere, de data asta renunţă la autoanaliză şi sfârşeşte prin a recunoaşte că ceea ce se întâmpla, la acest ceas târziu din prima noapte petrecută aici, în locul despre care nici măcar nu ştia, până mai ieri, se petrece cu adevărat, că, toate luate la un loc, o derutează, o implică în ceva.

 – Da, sunt implicată, sunt provocată… sunt, sunt…

De fapt, este aceeaşi tânără care, de când se ştie, luptă cu sine pentru a se înţelege, pentru a uita, pentru a accepta ideea că nimic nu e întâmplător, care se trezeşte de cele mai multe ori mai motivată pentru a continua, dar se mai întâmplă, aşa cum se petrece acum, să conştientizeze faptul că e tânără, iar tinereţea îi aduce ori optimismul, ori răzvrătirea…

I se potriveşte, în situaţia de faţă, răzvrătirea.

Din romanul în pregătire Dosarul amneziei, Corina Victoria Sein

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s