Cazul Marichen Ursula Rott /15-2/


marichen ursula rott

Înainte de plecare, Victoria mai avea de rezolvat problema mobilei din dormitor. Era, probabil, una dintre cele mai frumoase din câte se găseau în acest oraş, unde fabrica de mobilă Lengyel crease şi vânduse o mulţime de garnituri ce îi dusese faima în toată zona de vest a ţării.

– Nici nu am ştiut că ai o asemenea minunăţie, îi spuse TV larichen. Ce faci cu ea, ai vândut-o?

– Nu. Nu mă îndur. Ţin la el ca la o rudă, râse subţire Victoria. Are o poveste tristă, chiar înspăimântătoare, dar eu nu sunt superstiţioasă.

– Cred că este atât de preţioasă această mobilă încât puţină lume şi-ar putea permite să o plătească.

Mobila din dormitor era albă, cu linii curbe, generoase, cu tăbliile, noptierele şi părţile superioare ale dulapului împodobite cu ghirlande de trandafiri; piesa cea mai neobişnuită era lustra centrală, realizată ca o sferă din boboci şi flori de trandafir; prin interstiţiile dintre flori se strecură o lumină difuză şi discretă, atunci când era aprins becul.

Victoria o privi critic. Fusese martoră la marea ei iubire ca şi la dureroasa despărţire ce îi succedase. Poate era adevărat că nu aducea noroc. Spuse:

– Este făcută din lemn de trandafir şi de lămâi. Are o poveste ciudată. Meşterul care a creat-o s-a înţepat la mână, a făcut tetanos şi a murit. Prima stăpână s-a lovit într-un colţ al ei, a făcut cancer la sân şi a murit în condiţii groaznice. Fiica ei, cea care a moştenit-o, s-a sinucis. Următoarea proprietară a înnebunit şi este într-un ospiciu. Eu mi-am pierdut unica şi marea iubirea a vieţii mele.

Rodica se întoarse mirată spre Victoria. Era pentru prima dată când auzea, explicit, despre aşa ceva. Bănuise că în viaţa Victoriei existase cineva important, ca în viaţa oricărei femei, dar nu bănuise că fusese o legătură care să o fi afectat atât de mult încât să lege povestea unei iubiri de istoria acestei mobile care „aducea ghinion”.

– Şi tu, cui o laşi?

Cele două prietene se priviră complice, cu o undă de amuzament, nu credeau totuşi în blesteme, semne sau prevestiri.

– Oricum, eu nu o vând. Am cadorisit-o pe Felicia! Este verişoară cu mine. A trăit mult la Bucureşti, o ştii doar. Din adâncul memoriei apăru figura plină de viaţă a Feliciei, aşa cum o văzuse cu mulţi ani în urmă, când nu o putuse uita. Se întâlniseră cu toatele la o cofetărie, chiar lângă teatru. Ce ciudat! îşi amintea în detaliu chiar şi rochia de mătase pe care o purta Felicia în ziua aceea rochie atât de diferită de rochiile lor modeste, din stambă.

– Ce mai face Felicia? Am întâlnit-o de Crăciun, în trecere.

– Felicia? S-a descurcat admirabil în viaţă. O şmecheră, de admirat. S-a măritat de vreo trei ori, de fiecare dată mai bine din punct de vedere social. Pe toţi i-a înmormântat, izbucni Victoria în râs, ar fi fost imoral să divorţeze! Nu i-am cunoscut… Dar ştiu ca ultimul a fost ministru adjunct pe la cultură, sau aşa ceva.

– Dar cum de au luat-o? Doar avea un dosar tot atât de prost ca al nostru, observă Marichen.

– Habar n-am. cred că mai complicat a fost doar cu primul, ceilalţi se însurau cu o fostă soţie de activist. Dar nu e proastă deloc, ştii, a fost capabilă să îşi termine ceva studii, cred că o filologie pe la fără frecvenţă, acum este directoare pe la Casa de Cultură a Sindicatelor. Nu m-aş mira să se mai mărite o dată.

– Este tot atât de frumoasă., nu-i aşa?

– Să ştii că da! S-a mai îngrăşat un pic, era ea totdeauna mai rotunjoară, dar a rămas bună şi generoasă, ca toate femeile răsfăţate de soartă. Este veselă şi lumea o agreează. Locuieşte într-o vilă, pe malul Mureşului, are camere mari, la ea mobila, va arăta mai bine decât aici.

– Câţi ani are? Sunt vreo douăzeci de ani de când am întâlnit-o prima data, şi, ciudat, nu am uitat-o.

Un zâmbet micuţ şi nostim se înfiripă în colţul gurii ei. Victoria, care ÎI observă, ştiu ce simte Marichen.

– Dacă tu nu ai putut-o uita, îţi imaginezi cum nu au putut-o uita bărbaţii! Ai noştri au cam bârfit-o… Dar eu cred că a procedat înţelept. Să fi rămas fată bătrână, ca Grazziella? Mi-aduc aminte de o discuţie, la care am asistat de mult şi care m-a impresionat, Felicia le ţinea piept tuturor din familie. Ea nu credea în „venirea americanilor”, idee care a păstrat şi ridicat curajul multora în anii aceia şi care i-a determinat să facă tot felul de greşeli, pentru care au plătit cu ani grei de puşcărie sau de Canal. Felicia, enervată, a ţipat: „Ăştia sunt noii stăpâni, eu cu ei mă aliezi”. Şi chiar s-a aliat. I-a mers bine, nu-i aşa? Cred că a depăşit patruzeci de ani, răspunse ea întrebării anterioare, dar arată splendid.

În faţa tăbliei de la pat se afla o măsuţă cu picioare subţiri, acoperită cu sticlă, sub care era amenajată o mică grădină din porţelan. Trandafiri, garoafe, viorele, nuferi, nenumărate bucheţele, create cu fantezie din cel mai fin porţelan, se odihneau pe mătasea cu care fusese tapetat lemnul. Se aşezară pe scaunele mesei şi gustară din bomboanele de ciocolată, pregătite din vreme de Victoria.

Comparând în gând soarta celor două verişoare ale Victoriei, Marichen simţi un îndemn în plus pentru plecarea în Germania. Spuse:

– Voi accepta banii tatii, dacă este adevărat ce mi-a scris Sandi despre el. îi voi înapoia, după ce voi fi ajuns acolo; cu siguranţă că voi câştiga suficient ca în doi-trei ani să mă achit de datorie.

– Din câte am înţeles, nu ar da faliment nici dacă nu i-i dai înapoi, dar, dacă tu te-ai simţi mai bine… poţi proceda ca atare. Eu cred că în scurt timp vei primi actele prin care el a fost reîncadrat în drepturile de părinte şi atunci calea ţi-e aproape sigură.

– Vreau să plec! declară simplu Marichen.

Victoria ezită. Bănuia că în viaţa Iui Marichen trebuia să existe ceva deosebit, ceva ce o făcuse să amâne hotărârea finală şi se întrebă dacă este bine sau nu să o chestioneze pe o asemenea temă.

Parcă simţindu-i gândurile, Marichen zise:

– Am avut unele îndoieli, în viaţa mea există cineva, aşa cum era de aşteptat, nu-i aşa? Am parte de o poveste de dragoste imposibilă. Sunt frământată şi descurajată.

Victoria îi mângâie mâna.

– În viaţa fiecăreia există câte o poveste de dragoste imposibilă. Nu poţi să cedezi. Nu trebuie să te laşi sedusă de promisiuni fără acoperire. Dacă nu poate avea o finalitate, lasă-I! Dincolo, ne vom reface viaţa. Sandi ne aşteaptă. Vom forma un trio vesel.

– Sandi nu are nevoie de noi, observă cu modestie Marichen.

– Eu cred că are, spuse cu convingere Victoria. Ai sa vezi ce bine va fi,

– Când crezi că vei pleca?

– Sper că înainte de întâi mai. Voi sărbători cu strigăte de „ura” ziua celor ce muncesc în RFG.

Izbucniră amândouă în râs.

 

Din volumul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta de Sabata, Editura Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Un comentariu la “Cazul Marichen Ursula Rott /15-2/

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s