Proiect editorial cofinanţat de A.F.C.N.


LITERATURĂ ŞI IDEOLOGIE

Volumul, reunind câteva eseuri de anvergură problematică, deschide un vast şantier, anunţând proiectul unei necesare Istorii politice a literaturii române postbelice. Sociolog de profesie şi cunoscut critic literar, autorul dezvoltă, cu blindaj teoretizant, subiecte litigioase, îndelung controversate (realismul socialist, limba de lemn, protocronismul, disidenţa şi rezistenţa prin cultură, postmodernismul, „noua istorie literară” etc.), pornind de la premisa (indiscutabilă!) că o Istorie literară nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale (culturală, istorică, politică). Aşa-numita proză „de curaj”, de tip justiţiar, epidemia romanului „obsedantist”, aduceau la lumină, se ştie, adevăruri convenabile regimului, în funcţie de fluctuantele directive politice şi, desigur, de prefacerea contextelor. Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la constatarea că literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală; scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic în anii incipienţi, ea nu a scăpat, însă, de bruiajul ideologic şi de umbra ameninţătoare a Cenzurii. Cum intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere, sub semnul revizuirilor critice, eliberate acum, sperăm, de păguboasele maniheisme, probând un metabolism cultural normal.

fragment din lucrarea Literatură şi ideologie în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

O GENERAŢIE ORFELINĂ?

Despre generaţia şaizecistă, întâmpinată euforic, „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, constata Mircea Martin, prefaţând o a doua ediţie (nerevăzută, dar adăugită) a cărţii sale din 1969 Generaţie şi creaţie (Editura Timpul, Reşiţa, 2000), volum de ecou şi care, peste ani, rămâne o mărturie de epocă. Într‑adevăr, ce s‑a întâmplat, „ce a mai rămas” din acea generaţie creatoare, recuperatoare, polarizând forţele tinere, înnoitoare, ocupând impetuos, printr‑o erupţie concertată a debuturilor, scena literară? Anunţând, prin vocea meteoricului Labiş, o nouă sensibilitate, polemică, negreşit, alungând negurile dogmatismului şi probând – ca ipostaziere colectivă – o identitate de formaţie, hrănită de lecturi clandestine, „subterane”. Ca generaţie orfelină, aşadar, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie până atunci refuzată, boicotată, având o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompând sânge tânăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului.

Dar generaţia, ne reamintea tot Mircea Martin, este „un ritual de trecere” spre solitudinea creaţiei. Supusă, inevitabil, igienei reevaluării, declasărilor etc. În literatură contează soliştii (personalităţi ireductibile şi, vai, deseori, incompatibile), nu coriştii. Cum circulă ideea că epoca în cauză a fost sterilă, lipsită de scriitori „adevăraţi” (apud Mircea Cărtărescu), oferind privitorului imaginea dezolantă, deprimantă a unui deşert cultural, încercăm a corecta astfel de opinii nedrepte, strigătoare la cer. De la distanţa atâtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca „expiraţi” – merită acum „revizitaţi”; propunem un şir de profiluri (rezumative) şi de judecăţi sintetice asupra poeţilor din „primul val”. Vom continua, sperăm, cu „al doilea val” liric şi, inevitabil, cu prozatorii şi criticii acestei superbe generaţii (răzleţită, fatalmente). Fiindcă orice generaţie moare tânără…

*

Fenomen repetitiv, cu viaţă scurtă, trezind îndreptăţite suspiciuni, departe de a avea relevanţă axiologică, necesar însă, conceptul de generaţie, vulnerabil, se ştie, este larg folosit, inflaţionar chiar; suprasolicitat, aşadar. Dacă viaţa literară (convulsivă, „coralieră” etc.) evidenţiază – judecând sociologic – prezenţa unor grupuscule literare în necurmată gâlceavă, de regulă, măcinându‑şi energiile şi orgoliile într‑o animată mişcare centrifugă, frenezia divizărilor, vasalizărilor sau excomunicărilor devine explicabilă.

Generaţia, reamintim, are acoperire biologică şi mai puţin estetică, este mai degrabă o „asociere naturală” (cum ar fi spus Sainte‑Beuve), încât termenul de echipă, ocupând, într‑un anumit segment temporal, scena literară ni s‑ar părea convenabil; el ar agrega pe toţi cei ce convieţuiesc într‑un acelaşi topos istoric şi întreţin relaţii sincronice – considera şi R. Escarpit. Vocaţia pentru viaţa literară (interesând psihosociologia, aptă de a explora climatul) nu poate trece înaintea literaturii. Generaţia rămâne, negreşit, un concept tactic, sacrificând axiologicul în favoarea sociologicului. Totuşi, în pofida atâtor ambiguităţi în mânuirea conceptului, generaţiile se perindă pe scena literaturii iar criteriul generaţionist (folosit de un Albert Thibaudet, Gaëtan Picon sau Pierre de Boisdeffre), apăsând pe cronologie ori tipologie este, negreşit, util. Socotim şi noi, pe urmele altora, că obiectul controversei nu poate fi existenţa generaţiilor, ci absenţa caracterului operaţional al conceptului. Or, sintezele critice au nevoie de coerenţă şi forţă ordonatoare.

Observăm apoi că în burta încăpătoare a conceptului de generaţie sunt înghesuite – prin stăruinţa agresivă şi productivismul tenace al veleitarilor – prea multe nume pentru ca mânuirea criteriului generaţionist să nu invite la prudenţă; asta nu înseamnă însă refuzul termenului, mai ales că „problema generaţiilor” nu este proprie culturii noastre, cum se mai insinuează. Respingem însă ideea unor generaţii „în roiuri” (aglomerând spaţiul literaturii) şi, în egală măsură, a generaţiilor exclusiv de poeţi (cazul cărţilor ce au comentat generaţia Labiş, restrânsă la o „echipă” lirică).

Deşi o istorie literară divizată pe generaţii nu avem, termenul e intens folosit în discuţiile literaţilor şi, negreşit, ajută intenţiilor clasificatorii; ideea că în cuprinsul literaturii noastre postbelice generaţiile literare au fost abundente n‑a făcut decât să compromită noţiunea, înlăturând pe moment ipoteza productivă a unor valuri literare succesive în marele flux al literaturii române. O asemenea generaţie, apartenentă, sub raport formativ, condiţiilor vidului proletcultist şi activată apoi de declanşatorul supracompensaţiei (cum explică E. Papu, preluându‑l pe Adler) este generaţia Labiş, fără o ideologie expusă manifest. Generaţia Labiş nu este doar orfelină, fără maeştri, dată fiind boicotarea tradiţiei în epoca formării ei, cu lecturi dirijate şi sforţarea eroică a lecturilor „clandestine”, ci şi litigioasă, declanşând aprinsele dispute ale celor ce‑i refuză rolul de verigă şi îi contestă agresiv valoarea.

O primă circumscriere a generaţiei, tocmai în sensul nelimitării ei la o generaţie de poeţi o încerca M. Ungheanu, deşi cartea sa de interviuri (v. Interviuri neconvenţionale, Ed. Cartea Românească, 1982) nu este, programatic, o carte de generaţie. Poposind asupra condiţiilor ei formative, criticul convoca noţiuni fără de care nu putem înţelege mişcarea ideopolitică a vremii şi care „îşi au locul lor într‑o istorie a literaturii de perspectivă mai largă”, adică – credem noi – de pe platformă sociologică. Sarcina scrierii unei asemenea biografii de generaţie, cu studii de înfăţişare monografică, categoric dificultoasă, rămâne un deziderat deşi cărţi despre scriitorii importanţi ce o ilustrează au apărut deja. Cerinţa cade în datoria criticii. Iar rescrierea e obligatorie fiindcă, ne reamintea A. Schaff, istoria este un proces, nu un adevăr absolut. Deci şi istoria unei literaturi se rescrie din perspectiva efectelor, aşadar din cea a prezentului, cu ipoteze procurate de momentul pe care îl traversăm. Producând noi efecte, evenimentele‑cauze îşi luminează semnificaţia prin resemnificare.

Un „cititor de literaturi” precum G. Călinescu recomanda, încă în 1939, necesitatea de „a citi cu orgoliu”, încrezător în înaintarea noastră culturală şi aspiraţia firească de a veni cu o contribuţie proprie, distinctă, literatura definindu‑ne modul ireductibil de a fi. Asistăm la această permanentă şi spectaculoasă dinamică a literaturii, suferind prefaceri şi dislocări, fiecare epocă construindu‑şi – prin depăşirea inerţiilor de percepţie – imaginea „reală” a literaturii ei. Dreptul şi datoria unei culturi, cea de a‑şi afirma valorile presupune întâi această competiţie internă antrenând mecanismele de propulsie a valorilor. Se poate însă lesne sesiza existenţa unui fond ignorat de valori (fenomen recunoscut ca neaccidental, explicabil tocmai prin disfuncţionalităţile mecanismelor culturale, a carenţelor de informaţie într‑o cultură autodecretată sincronică), neafectând literatura. Critica are datoria grabnică de a elimina asemenea pete albe de pe harta ei.

Orgoliul firesc al individualizării nu presupune precipitarea în cursa dură pentru eternizare, vânând loja clasicilor în viaţă. Intrarea „în istorie” ca scop nu e o aspiraţie secretă; forţarea ei prin mijloace nonliterare agită însă spiritele, deşi importanţa acestor ostilităţi ar părea marginală. Privind senin, prin cultură, lucrând în perspectiva istoriei, deasupra acestor înveninate războaie de preeminenţă, obsedanta scară de valori a momentului este expediată în derizoriu. Contează opera, cea gravidă de istorie. Or, literatura – cu oricâte inegalităţi – este mişcare; ea nu poate fi altceva decât istoria ei.

Cultura socialistă n‑a apărut, totuşi, ca o generaţie spontanee şi, căutându‑i rădăcinile în solul spiritual naţional, cei care cultivau cu osârdie delimitările de generaţie au jonglat şi cu ideea hiatusului literar, formulată cândva de Al. Ivasiuc. În tăiosul articol Obsedantul deceniu, Marin Preda (lansând astfel şi sintagma ce a făcut carieră, intrând rapid în vocabularul curent al criticii) observa că hiatusul exprimă mai curând o atitudine politică faţă de literatura deceniului în cauză decât una literară. Ruptura s‑a produs fiindcă, istoriceşte, nu se mai putea scrie ca în perioada imediat anterioară; o prelungire inertă, imposibilă de altfel, a literaturii interbelice era un flagrant anacronism şi începuturile literaturii noi, revoluţionare, neocolind degenerările dogmatice au suportat o severă selectivitate ideologică. Golul ce a precedat această ruptură era fals; acuzata secetă literară, posibilă prin eclipsa proletcultistă a fost şi ea corectată în timp fără a excomunica literatura care satisfăcea prima exigenţă: cea de a fi literatură.

Nici un moment istoric nu poate afişa pretenţia adevărului ultim, definitiv. Cultura absoarbe, elimină, redimensionează şi obligă la înţelegerea dialecticii istoriei, a mişcărilor ample ale existenţei sociale. Istoria şi cultura comunică. Orice cultură „funcţionează” în spaţiul concret al unei societăţi şi recreează, prin seria reprezentărilor sale artistice, legăturile cu multiformitatea socialului la a cărui mişcare participă proteic.

Modificările „climatice” ale socialismului au fracturat, într‑o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunând mecanic că literatura unei epoci pretins – superioară sub aspect socio‑politic, propunând un nou ideal literar, este obligatoriu strălucită. Încât, cum observa Romul Munteanu, sensurile afirmaţiei şi ale negaţiei capătă o funcţie nouă. Istoria şi ideologia primului deceniu socialist, atins de convulsii politice şi degenerări dogmatice, reliefează complexitatea dialectică a unei epoci revoluţionare.

Ca moment de fixare a unei noi concepţii asupra artei, avatarurile epocii dogmatice prezintă deformările sociologiste ale unei critici scolastice, cu judecăţi inapelabile, în numele unui maniheism ce nu se încurca în nuanţe. Dogmatismul spiritului geometric nu adecva ideaţia umanistă la specificul literar, mortificând ideea de umanism într‑un preconcept închis şi anatemizând tot ceea ce nu corespundea calapodului. Pentru a respecta adevărul istoric, vom menţiona însă că viziunea unilaterală nu se instituie imediat primilor ani postbelici şi, oricum, trebuie privită în contextul adâncirii contradicţiilor din epocă. Apăsând pe justeţea problematică a operei, se sacrifica analiza imaginii artistice, literatura nefiind examinată pe terenul specificităţii ei; de aici, confuzia axiologică şi diminuarea forţei de penetrare. Limpezirile ce au urmat, chiar cu refluxuri, s‑au vădit ireversibile. De la etapa criticii apologetice, manevrând apreciativ doar criteriul pur ideologic, lansându‑se în consideraţii negative absolutizante şi sfârşind prin a impune o viziune simplistă asupra literaturii noastre, s‑a trecut la criteriul axiologic. Chiar la cel dintâi Congres al scriitorilor (1956) ideea continuităţii selective şi‑a făcut loc, reabilitând tradiţia în pofida unor virile ecouri proletcultiste.

De regulă, trecerea de la o epocă literară la alta, motivată în cazul de faţă prin convulsii socio‑politice, suportă jocul pendulărilor. Realismul normativ, ghidând naşterea unei literaturi de urgenţă a plătit tribut prin producţiunile acelor ani când înmugurea o nouă stare de spirit. Idealul „personajului pozitiv” alunga personajul abulic, lăsat pradă zbuciumărilor insolubile, noua literatură desolidarizându‑se de tradiţia imediat anterioară. Revenirile, spărgând plafonul literaturii „cu program fix”, vor fi spectaculoase; oricum, victoria asupra spiritului primar agresiv nu e niciodată definitivă. Ea trebuie mereu reînnoită.

Iată în mare, creionată aici, perioada tulbure a exploziei generaţiei Labiş. O schiţă de profil ar semnala nucleul preocupărilor comune. Generaţia Labiş, mânată de mari idealuri, sigilată de aspiraţia spre puritate şi‑a conştientizat forţa ideatică şi artistică, rolul ei în creşterea literaturii noastre, impactul asupra valorilor ce‑i urmează. Solidari în intenţie morală, componenţii ei s‑au angajat frenetic în marea lucrare comună, recuperatoare în primul rând. De fizionomie specifică prin formaţie intelectuală, cei ce alcătuiesc generaţia Labiş au avut un rost eroic. Generaţia Labiş apărea într‑un „gol informaţional”, fiind modelată de numeroasele interdicţii ale epocii; numai că efectele au fost inverse. Strategia selectivităţii, văduvind, prin „croitorie literară”, fondul culturii române, a produs în cazul promoţiei Labiş o generaţie revendicativă, refractară, contactând neoficial şi pe cont propriu marile experienţe literare anterioare. Fără meşteri şi modele, generaţia Labiş a fost o generaţie orfelină, care a izbucnit febril, activată – cum am văzut – de motorul recuperărilor. Această misiune recuperatoare intra în conflict cu rigidităţile unui program literar uniformizator. Labiş a devenit mitul moral al generaţiei, dispariţia sa fiind ofranda anilor de recluziune. Moartea lui Labiş a responsabilizat generaţia, dar nu trebuie înţeles de aici că cei înrolaţi generaţiei ies din mantaua lui Labiş. „Plecarea lui dintre noi a fost ca un recul de armă” – va spune mai târziu Grigore Hagiu. Într‑adevăr, „ereticul” Labiş, împreunând biografia şi opera, reprezintă simbolul necesar unei generaţii şi unui moment istoric. Prima conştiinţă poetică eliberată de dogmă (cf. Radu Cosaşu) avea neşansa de a se fi ivit într‑un climat lipsit de receptivitate. Labiş, fiind creatorul unei viziuni, a ieşit din condiţia timpului istoric. Un tragic inadecvat epocii, cu aptitudini meditative de o neaşteptată maturitate, Labiş a inaugurat o nouă epocă de lirism. Poezia lui, tributară negreşit vârstei, sparge canoanele momentului. Labiş, reamintim, apărea în condiţiile întoarcerii poeziei spre reportajul versificat. Inconformismul la presiunea mediului, contagioasa naturaleţe, puritatea nativă a celui pe care Călinescu îl considera, în 1958, un poet pe deplin exprimat, fac din Labiş liderul unei generaţii însetată de literatura adevărată. Testamentul Poeziei sale a fecundat literatura vremii, suplinind absenţa Poetului, cel care va introduce primul – într‑un peisaj în care lirismul lipsea – tema morţii, atrăgându‑şi desigur prompte reproşuri: un destin curmat biograficeşte, care – înfruntând eroziunea timpului – a trecut în mitologie.

De la distanţa pe care o avem azi, observăm că alterarea criteriilor estetice în prozastica poezie de odinioară nu putea duce decât la ruptură. Reacţia generaţiei ’60 era una polemică, traducând un entuziasm mai puţin cenzurat critic, legat de euforia redescoperirii tradiţiei obturată de dogmatism, dar exprimând foamea de poezie în vidul proletcultist. În timp, literatura instituţionalizată atunci a suportat o severă triere, obţinând chiar aprecieri inverse: ea a fost pentru unii o culme a literaturii noastre sau, pentru alţii, o pată neagră a ei. Dar orice geneză e eroică şi, pe acest fundal, daunele proletcultismului exclusivist trebuie examinate în rama epocii, controlată de o ideologie literară tiranică. A o pedepsi retroactiv, prin excomunicări şi declasări violente, inevitabile şi acestea, nu luminează acei ani tulburi.

În plus, nici literatura memorialistică care, în vremea din urmă, „se poartă”, nu ajută întotdeauna intenţiilor de reconstituire corectă a tablourilor de epocă; fresca epocii e prezentată sub o faţadă convenabilă, colorată de subiectivism, motivaţia fiind diversă. Epoca Labiş îşi aşteaptă încă biograful. Oricum, generaţia ’60 era la rându‑i aşteptată şi, cum observa unul dintre proeminenţii critici ai generaţiei (l‑am numit pe Mircea Martin), programul ei iniţial nu putea fi decât un program „negativ” (raportat la literatura strict contemporană), impunând un moment de cezură, frenetic pentru lucrarea de perspectivă. Generaţia Labiş era o generaţie ce înfrângea canoane şi prejudecăţi, apărând inocenţa ultragiată. Ea a forţat orizontul de aşteptare, tocmai fiindcă era necesară.

Pentru noi, generaţia ’60 – o generaţie care transportă legenda Labiş – e distinctă, chiar dacă termenul de generaţie e considerat o ficţiune necesară (cum se pronunţa acelaşi Mircea Martin). A spune că „nimeni nu se poate socoti ca făcând parte din generaţia Labiş” (Pop Simion) înseamnă a deplasa voit chestiunea spre înfundăturile speculativismului. Într‑adevăr, prin destin poetic, Labiş e al duratei, dar circumscrierea epocii sale nu poate elimina congenerii, cei care prin scrisul lor au dus, o vreme, greul literaturii române. Resurecţia lirismului, redescoperirea faptului mărunt (reacţia literară prin voga personajului„sucit” la concepţia tematologică) şi entuziasta critică de susţinere ce a însoţit această „renaştere”, sunt argumentele unei generaţii fecunde ce şi‑a început marşul sub semnul lui Labiş. Contestatul criteriu generaţionist adună laolaltă un buchet de personalităţi, încât ceea ce respingem aici este iluzia unei generaţii compacte, solidare, compusă doar din poeţi. Evoluând în imprevizibile direcţii şi oferind ierarhii provizorii, promoţia ’60 nu poate fi anihilată prin discuţii de cafenea. Între obscurizare şi propulsie adjectivală, reacţii extreme ale celor care‑şi pierd controlul critic, generaţia Labiş şi‑a croit drum; negreşit, nu putem uita că, în faţa timpului, scriitorul se apără singur şi numai prin operă.

Generaţia Labiş a existat şi a discuta despre începuturile ei înseamnă a interoga epoca. A ocoli pudic perioada, a o expune caricat ori confecţionându‑i un eroism spălat de toate păcatele înseamnă a ne priva în continuare de sintezele credibile de care avem nevoie. Proletcultismul trebuie examinat ştiinţific, pe masa de disecţie. Generaţia Labiş ar fi tocmai reacţia polemică la aceste condiţii formative, refuzul lor lucrând coagulant, aliniind tinerii de atunci unei misiuni comune. Generaţia Labiş a izbucnit când scriitori importanţi lipseau din atenţia publică. Ea propunea un alt tip de literatură, fiind expresia unei vârste de mare tinereţe spirituală.

*

Aruncând o disciplinatoare lumină retrospectivă, istoria literară, cercetată în ramă generaţionistă, obligă la reaşezarea valorilor. Primenirea generaţiilor este o fatalitate biologică. Pornind la drum sub pecetea unor experienţe sociale comune, cu rol formator, competitorii literari vădesc, dincolo de marile ambiţii, de diferenţe şi divergenţe, o solidariate de vârstă, respingând instinctiv omogenizarea şi aplatizarea, eşuând în mimetism şi indistincţie. O generaţie de creaţie rămâne un buchet de personalităţi, oferind – retrospectiv – o configuraţie proprie. Chiar dacă generaţia în cauză, promovată în bloc şi invocată inerţial nu mai există (ca generaţie). Fiindcă un truism ne reaminteşte că generaţiile mor tinere. În plus, spectacolul cronologic al debuturilor ori criteriul strict biologic pot asigura o adiţionare de semnături. Dar imponderabilul creaţiei, ca literatură vie, nu asigură în chip mecanic coagularea. În absenţa spiritului afin, a unor evenimente catalizatoare, înrolarea sub stindard generaţionist întârzie. „Exploziile literare” se cuvin examinate, aşadar, în conjuncţie cu Istoria, prin prisma unor „ideologii literare”. Fireşte, ele doar stimulează sau, dimpotrivă, inhibă, dar nu pot provoca astfel de concentrări ale valorilor.

Generaţia Labiş, o generaţie polemică, evadând dintr‑un program inadecvat, are ca liant, spuneam, precaritatea condiţiilor formative; de unde şi impulsul unei reconstrucţii elitare, urmând – salvator – boicotării tradiţiei şi secetei proletcultiste, risipind negurile dogmatismului. Este ea azi supralicitată? Întâmpinată euforic, adună doar, la ora bilanţului, o colecţie de autori „expiraţi”?

Încercăm în volumul de faţă (contabilizând debuturile până în 1965, inclusiv) să discutăm soarta poeţilor şaizecişti, aparţinători „primului val”. Evidenţiind meandrele biografice şi relieful axiologic, cu posibile ierarhii trucate şi recalibrări inevitabile, stocul tematic şi ploconelile oportunistice, consumul clişeistic şi servilismul ideologic, vanităţile auctoriale ori acrelile negativiste etc. Altfel spus, la mare distanţă de timbrul euforic afişat de tinerii care au fost, propunând cărţi înnoitoare, ventilând climatul epocii; şi refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată, deposedată – prin filtrul proletcultist – de specific, aruncând în uitare garda dogmaticilor de serviciu.

Şaizeciştii, observăm, ne părăsesc, sună retragerea, dispar biologiceşte, refugiindu‑se în memoria culturală. Încât, credem, încă o carte despre această splendidă generaţie ni se pare necesară. Mai ales că ideea de generaţie, nota undeva N. Manolescu, „nu apare neapărat în fiecare generaţie”. Or, în acest caz (ca şi, în replică, la optzecişti), ideea „funcţionează”. Şi cere o expediţie de „reidentificare”, sub avalanşa promoţiilor care ocupă zgomotos‑nihilist scena literară.

Aşadar, ce s‑a întâmplat cu poeţii şaizecişti? Încercăm să răspundem, verificând dacă întâmpinarea sărbătorească, abundenta exegeză (cheltuind superlative) ori rezervele formulate cu tenacitate se confirmă. Sprijinindu‑ne pe opiniile care, în timp, le‑au însoţit cărţile. Ştiind prea bine că „obsesia virginităţii” e o himeră. Iar o percepţie sociologică e interesată, cu deosebire, de fluctuaţia recepţiei critice, în relaţia ombilicală text / context. Şi că acţiunea lor „de şoc” (cf. Alexandru Ivasiuc), împrospătând lirismul (prin frenezie vitalistă, „lăcomie” senzorială, ingenuitate, patosul confesiunii, deschidere spre real etc.) a provocat saturaţie. O re‑liricizare care, dincolo de buchetul tematic (ca posibilă platformă), definea o stare de spirit emulativă, sub obsesie labişiană. Ales drept blazon, Labiş, plătind inerentul tribut, sfidând apoi prescripţiile obtuze impuse de „copoii” sistemului, cerea ca „raţiunea trează” să prindă sensul lumii, trăgând „cugetarea din teacă”.

S‑a născut, astfel, un febril contingent creator, de o mare diversitate în formele de expresie, ispitind condeiele critice. Să amintim volumele lui Mircea Martin şi Ion Pop care luau – primii – pulsul generaţiei. În 1973, Ion Pop, oferind o „imagine critică verosimilă”, propunea o carte‑horoscop, cum s‑a zis. Profeţiile criticului clujean s‑au adeverit? S‑a impus Nichita (cuceritor şi risipitor) et comp. pe un loc gol, dinamitând vechile, oficioasele ierarhii? Am putea ignora tributul plătit „iepocii” şi maculatura generaţiei, răsfăţată (prin multe nume) în circuitul didactic? E îndreptăţită părerea lui Gheorghe Grigurcu care vorbea de o „exagerare a recepţiei favorabile”? Şi, inevitabil, asistăm acum, după seismul decembrist, la o declasificare, zdruncinând ierarhiile fixate şi valorile ratificate? Mitizatul Nichita (cu al său joc demiurgic) este „un idol fals”? Imnografia industrioasă a lui Ioan Alexandru, „protocronismul nebulos” al lui Ion Gheorghe, producţia aluvionară a vulcanicului Adrian Păunescu (un alt „toboşar” al vremurilor) se cuvin depuse la tomberoanele Istoriei literare? Cezar Baltag nu este cumva marele nedreptăţit? Să fie generaţia „o invenţie a literaturii vii”, cum scria Ilie Constantin, încredinţând cititorului o seamă de „confidenţe” (vezi Plecarea prin luptă, 1998), invenţie iscată din irepresibila nevoie a scriitorilor tineri „de a se face auziţi”? Foarte adevărat, după cum este evident că marile personalităţi (individualităţi) fac gloria unei literaturi. Aici, întotdeauna, contează soliştii, nu coriştii. Dar pentru o adevărată evaluare avem obligaţia de a citi (şi reciti) opera unor mari nume (doar câteva menţionate mai sus), denivelată (fireşte), fanată (pe anumite porţiuni), scriind însă un capitol important al istoriei noastre literare. Aşadar, ne întoarcem la întrebarea obsesivă: generaţia Labiş (mai) există?

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s