Imaginile lui Columb


DIGITAL CAMERAImaginile şi nu imaginea, pentru că, parafrazând, aş spune că fiecare ne avem Columbul pe care‑l merităm după cât şi mai ales după ce am citit despre el. Iar despre Cristofor Columb s‑a scris considerabil, de la lucrări de popularizare până la docte opuri ştiinţifice, de la biografia romanţată până la romanul istoric întemeiat pe erudiţie. Cu toate acestea, imaginea reală a Navigatorului – a cărei realitate e de esenţă tragică – rămâne încă neîmplinită şi ambiguă, umbrită sau împuţinată de supralicitarea fie a conchistadorului orgolios şi lipsit de scrupule, fie de cea a staturii iluminatului, a vizionarului sacrificat pe altarul propriei viziuni.

Prima dintre aceste două tendinţe e ilustrată în modul cel mai pregnant de un roman întemeiat deopotrivă pe fantezie şi erudiţie. Am numit ultima operă a lui Alejo Carpentier, Harpa şi umbra, încheiată în 1978, cu doi ani înainte de moartea scriitorului. Un roman care, în ciuda dimensiunilor sale reduse, reuşeşte să propună, printr‑o demitizare operată fără complexe şi dusă până la ultimele consecinţe, un Columb a cărui imagine e de natură să suscite discuţii şi controverse. Ceea ce, după cât am înţeles din prefaţa traducătorului, s‑a şi întâmplat, obligându‑l pe autor să‑şi precizeze ulterior viziunea asupra celebrului navigator. Oricum, în urma acestei lecturi, cititorul avizat, al cărui spirit critic nu e inhibat de prestigioasa vogă a romanului latino‑american, se simte îndreptăţit, în mod firesc, să‑şi formuleze propriile rezerve şi opţiuni.

Începutul romanului şi toată prima sa parte sunt plasate în secolul al XIX‑lea, la Vatican, în cabinetul Papei Pius al IX‑lea. Întregul capitol reconstituie clipa – enorm dilatată – dinaintea semnării, după îndelungă ezitare, a autorizaţiei de beatificare a lui Columb. Clipă de mare cumpănă, în care Papa nu cântăreşte atât argumentele pro şi contra, cât, pornind de aici, îşi rememorează tinereţea, insistând îndeosebi asupra episodului când, în calitate de tânăr cleric, vizitează Chile. Atunci a luat naştere ideea, devenită treptat grandioasă viziune, pe care, ajuns papă, va încerca s‑o materializeze: unificarea Lumii Vechi şi a celei Noi prin consacrarea unui sfânt comun, Cristophor.

Pe de altă parte, debarcarea tânărului cleric pe pământul american, primul contact cu Lumea Nouă, traversarea Argentinei şi a Anzilor, realităţile şi, în primul rând, instabilitatea politică din Chile sunt prilejuri pentru Alejo Carpentier de a introduce una dintre temele recurente ale operei sale: imaginea Lumii Noi în conştiinţa europeanului, contrapunctată cu cea a Lumii Vechi în viziunea americanului. Spre deosebire de primele impresii ale lui Columb – pe care le vom cunoaşte abia mai târziu – ingenue, idilice, paradisiace, imaginea pe care viitorul papă şi‑o face despre Lumea Nouă este realistă, dură, pe alocuri chiar terifiantă. Ceea ce i se revelează cu cea mai mare acuitate în comparaţia inevitabilă cu universul european familiar lui este „lipsa de măsură a acestei Americi pe care începea să o găsească fabuloasă, în pofida faptului că oamenii de pe aici i se păreau adesea inculţi, brutali şi înfricoşaţi în cadrul acela vast în care trăiau. Dar o asemenea natură nu putea să nu zămislească oameni diferiţi.” Am insistat atât asupra acestei prime părţi a romanului tocmai pentru a ajunge la sintagma „lipsă de măsură”, aleasă de Carpentier printr‑o particulară intuiţie artistică pentru a defini universul spiritual şi geografic al Americii de Sud. Căci, într‑adevăr, totul, de la supradimensionarea peisajului până la imprevizibilul şi amplitudinea reacţiilor umane, chiar până la specificitatea însăşi a romanului latino‑american, poate fi definit prin această „lipsă de măsură”. E o sintagmă‑cheie, care nu trebuie luată în sensul ei literal şi cu atât mai mult nu în sens peiorativ, ci ca marcă inconfundabilă a unei lumi concepute de un zeu hiperbolizant.

Revenind, voi observa că prima parte a romanului are alura unei proze de sine stătătoare, un fel de schiţă a unui virtual Bildugsroman, avându‑l ca erou pe tânărul Mastai‑Ferreti, viitorul papă Pius al IX‑lea. Abia după lectura întregii cărţi, când ne aflăm în posesia unei viziuni de ansamblu asupra ei, iar intenţionalitatea autorului a devenit clară, abia cum, deci, se poate constata că această primă parte nu e decât o uvertură pentru tema Navigatorului- Descoperitor, având rostul de a introduce motivele contrapunctice ale celor două Lumi – motive obsesive la Carpentier – continuându‑se într‑o naraţiune cu tentă eseistică ce vizează evoluţia Lumii Noi înspre acel viitor care „putea hotărî ce neamuri, ce năzuinţe, ce idei aveau să iasă de aici când toate acestea se vor mai coace puţin şi continentul va căpăta o conştiinţă deplină a posibilităţilor lui.”

Cristofor Columb apare, aşadar, în prim‑planul romanului abia în cea de a doua parte a sa, concepută în întregime ca monologul interior al unui muribund: pe patul de moarte, în aşteptarea confesorului, el îşi revede existenţa, decis să nu treacă nimic sub tăcere. Personalitatea i se dezvăluie abrupt, încă de la primele rânduri fiind evidentă prisma demitizantă prin care scriitorul îşi abordează personajul. Cel aflat pe patul de moarte mărturiseşte dintru început: „Dintre păcatele capitale, unul singur mi‑a fost întotdeauna străin: păcatul leneviei.” Deci harnic, intrepid şi iscoditor, animat de o infatigabilă curiozitate creatoare, am spune noi, căci el adaugă imediat: „Doream să ştiu tot.” Ar fi singura sa calitate, aşadar, care n‑ar putea avea nici ea vreo valoare deosebită în ochii celor meniţi să‑i decidă beatificarea: „Crede şi nu cerceta”, spune dogma, cercetarea, curiozitatea nefiind, privite din acest unghi, nişte calităţi. Excluzând deci păcatul leneviei, Columb rămâne greu împovărat de trufie, iubire de arginţi, desfrânare, invidie, lăcomie şi mânie, adică de toate celelalte şase păcate capitale. El, cum singur mărturiseşte, a fost mereu robit cărnii (iar Carpentier foloseşte prilejul pentru a enumera aici, cu pitorească vervă, toate tipurile de femeie din aria mediteraneană); el e un fel de corăbier impostor care se încurcă în calculele de navigaţie; el îşi minte sistematic echipajul asupra distanţelor parcurse, după cum îşi minte suveranii care l‑au finanţat, asupra realităţilor descoperite; el notează incomparabil mai des în jurnalul său de bord cuvântul aur decât numele Domnului; el, neaflând aurul pe care mizase, capturează în compensaţie băştinaşii noilor ţărmuri, aducându‑i în Spania spre a‑i vinde ca sclavi. Şi aşa mai departe. În acest monolog care eludează întinse şi semnificative etape din viaţa personajului său, Alejo Carpentier creează un condotier cumulard al tuturor păcatelor, conştient că lucrurile pe care le‑a mărturisit „ar constitui un scandal, o confuzie, o răsturnare a evidenţelor şi revelaţia unor înşelăciuni pentru călugărul duhovnic, chiar dacă secretul spovedaniei va fi păstrat.” Şi, în adevăr, aceste lucruri produc „o răsturnare a evidenţelor”, dar nu pentru imaginarul duhovnic care nici nu mai apare, fiind doar convenţia‑pretext a declanşării confesiunii, ci pentru cititorul real, a cărui imagine despre Columb s‑a conturat în timp, prin selectarea exclusivă a datelor atestate documentar. În Prefaţă, Andrei Ionescu însuşi observă că avem de‑a face cu un tipic om al Renaşterii, care, prin demitizare, a devenit „un om obişnuit a cărui principală calitate este spiritul de iniţiativă.” Aşa este, dacă prin „om obişnuit” înţelegem, în spiritul epocii, unul care la Judecata de Apoi e sortit, fără drept de apel, focului veşnic. Ceea ce contrariază aici nu e demitizarea, ci simplificarea pe care personalitatea istorică o suportă pe parcursul ipostazierii ei în personaj romanesc. Să fi fost Columb un om chiar atât de „obişnuit”?

Acest Cristofor Columb a fost obsedatul de o viaţă al unei singure idei. Navigator prin vocaţie, nutrind nostalgia perpetuă a nemărginirilor, meditând asupra drumurilor de apă vegheate de stele, alcătuind hărţi căutate de corăbierii timpului, el a ajuns sedusul ideii fascinante şi răscolitoare de istorie pe care a aflat‑o în lucrarea cardinalului d’Ailly, Imago Mundi, scrisă cu aproximativ un veac în urmă, şi anume aceea că în India se poate ajunge şi navigând spre vest. Până aici, nimic neobişnuit, de vreme ce atâtea descoperiri şi invenţii sunt consecinţe ale unor asemenea obsesii de o viaţă. Frumseţea stă în faptul că obsedatul navigator a învins în alt fel decât îşi imaginase, adică nu aruncându‑şi ancora la ţărmul Indiei, ci descoperind o Lume Nouă. Iar insolitul stă în aceea că el a învins cu răbdare, cu încredere, cu încăpăţânare, cu un superb orgoliu, cu părul albindu‑i prin ani, dar având dreptate numai până la un punct. Dincolo de acest punct aveau dreptate adversarii săi – nu meschinii, nu invidioşii, nu bigoţii, nu fanaticii dogmei – aceştia nu intră în discuţie – ci adversarii de bună‑credinţă, aceia care nu negau sfericitatea Terrei, dar susţineau pe bună dreptate că nu se poate ajunge în India prin vest, pur şi simplu din cauza distanţei enorme: nici o corabie nu putea cuprinde proviziile necesare unui asemenea drum, ceea ce înseamnă că, dincolo de o anumită depărtare, chiar şi întoarcerea devenea imposibilă. Şi, ţinând seama de capacitatea corăbiilor de atunci, aveau dreptate: dacă nu exista bariera Americilor, cu insulele din largul lor, Columb ar fi fost pierdut. Izbânda lui se datorează erorii de apreciere a cardinalului d’Ailly, preluată de el însuşi: îşi imaginaseră globul pământesc mult mai mic decât e în realitate. Oricum însă, măreţia destinului său stă în credinţa pe care a avut‑o deopotrivă în Providenţă şi în puterea propriei minţi, în conştiinţa că se află în postura unui deschizător de nouă eră. Într‑o epocă în care navigaţia era determinată exclusiv de raţiuni pragmatice, întreaga sa motivaţie era de natură culturală. Cum demonstrează Cornel Căpuşan în capitolul Columb din excelentul său eseu Imagini ale lumii (Ed. Dacia, 1987): „El era şi marinar, dar şi un visător convins de ideile în care credea până la a se confunda cu ele, idei devenite convingeri ferme. Fără a fi un om al cărţii, întreaga sa motivare e culturală.” Iar marea sa şansă, îmi îngădui să adaug, a stat în intersectarea destinului său cu acela al Isabelei, regina orgolioasă, inteligentă şi lucidă, dar nu lipsită de un salutar grăunte de nebunie. În faţa fantasticului plan al lui Columb, zadarnic expus până acum atâtor alţi puternici ai lumii, Isabela e singura care simte fiorul revelaţiei că se află într‑unul din acele ceasuri pe care Stefan Zweig le numea „orele astrale ale omenirii”. Marele, nepreţuitul ei merit a fost acela că a intuit geniul genovezului, forţa, perspectivele şi valoarea pe termen lung a gândirii libere. Aşa stând lucrurile, a explica adeziunea Isabelei la expediţia proiectată de Columb prin faptul că a devenit amanta acestuia – cum se întâmplă în Harpa şi umbra – mi se pare a alege calea minimei rezistenţe. Nu faptul că amănuntul nu e atestat documentar suscită rezerve, căci romancierul e liber să imagineze orice, cu condiţia de a fi veridic în ordine artistică. Admitem chiar ipoteza ca plauzibilă în plan istoric, deşi puţin probabilă dacă avem în vedere protocolul rigid al acelei Curţi mai catolice decât Papa. Ea reprezintă însă explicaţia cea mai simplă – ca să nu spun simplistă – şi totodată trivializantă, pe care contextul romanului şi destinul istoric real al lui Columb nu o cereau. Singura culpă imprescriptibilă şi de neîngăduit a genovezului – cea care, de altfel, a şi zădărnicit în cele din urmă tentativa de beatificare iniţiată de Papa Pius al IX‑lea – a fost aceea de a fi capturat băştinaşii noilor ţărmuri şi de a‑i aduce în Spania spre a‑i vinde ca sclavi. Iniţiativă reprobată şi înăbuşită în faşă de aceeaşi regină Isabela. Ideea îi venise lui Columb în disperare de cauză. Neaflând aurul şi mirodeniile, corăbii întregi de aur şi mirodenii pe care le promisese şi pe care ştia că nu numai regina, nu numai Curtea, ci orgoliul întregii Spanii le aşteaptă, el a recurs la nefericita soluţie – pe care o spera măcar în parte compensatorie – de a‑i folosi pe indigenii Lumii Noi ca mână de lucru pentru Lumea Veche.

E o explicaţie, desigur, nicidecum o scuză. Cu atât mai mult această culpă gravă şi reală conferă prototipului o complexitate care‑i era suficientă şi personajului, fără a‑l mai împovăra cu toate păcatele capitale. A simţit‑o, probabil, şi Alejo Carpentier când, răspunzând obiecţiilor care i s‑au adus, încheia cu o concesie reparatorie: „Dar era însufleţit de o convingere de nezdruncinat că va realiza ceva important.” Dar, de fapt, încă din cea de a treia parte a romanului, el simte nevoia să opereze o redistribuire a luminilor şi umbrelor.

Radu Ciobanu

 fragment din lucrarea Călători şi călătorii, Radu Ciobanu, Proiect editorial Literatura –  investiţie pentru viitor, 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s