* * ** /Poeme alese

Nu pentru
că am doar o singură viaţă
că aş fi putut să nu exist

că am pierdut în îndepărtata copilărie credinţa
că am încetat să fiu credincios

că citesc cu ruşine versurile mele de demult
că rătăcesc în ele ca printre dărâmături arse acoperite  de zăpadă

că am vrut să mint pe jumătate
că nu vreau să spun adevărul pe jumătate

că nimicnicia scormoneşte în scrisorile şi hârtiile mele
că îşi lasă pe ele palma grasă

că abia presimt ce sunt

nu pentru asta
învăţ
să tac

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

FILE DE JURNAL (VII)

Motto:
„Vouloir, c’est pouvoir” (fr.)

Timpul este prietenul, dar şi marele duşman al omului. Dacă la început ne creşte şi ne învaţă, ne dă putere şi plăcere, adunându se anii, ne împinge, invariabil, către recea veşnicie. Nu rareori mi-l închipui pe Lucian Blaga îngenunchind şi implorându-l pe Cel ce toarce caierul timpului, cu memorabila-i frază: „Ştiu că unde nu e moarte nu e şi iubire, şi totuşi, te rog, Doamne, opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.
Timpul nu are răbdare. Dacă nu eşti în stare să hotărăşti singur în ceea ce te priveşte, el îţi va sări imediat în ajutor şi „le va rezolva pe toate”, favorabil sau nu ţie. Şi asemenea dileme, obstacole, apar permanent. Este adevărat că doar câteva sunt cele care-ţi vor marca întreaga viaţă (căsătoria, alegerea profesiei). Dacă alegerea partenerului de viaţă este mai mult un „loz în plic”, cea a meseriei impune luarea în considerare a proverbului a vrea înseamnă a putea. Altfel spus, te îndrepţi spre ceea ce te atrage, ai har şi putere de muncă, fiindcă doar atunci meseria devine „brăţară de aur”.
Pe mine, timpul cel necruţător m-a pus în faţa unei mari răspunderi după bacalaureat. Rezultatele şcolare mă îndreptăţeau să las coarnele plugului şi să optez pentru continuarea studiilor. Contrar aşteptărilor (eram tare la matematici), mi-am îndreptat paşii spre medicină.
Neliniştit, dar cu speranţe în suflet, cu trei săptămâni înainte de examen, am plecat la Timişoara, să mă acomodez cu „terenul de joc”. Cu un geamantan mai greu decât mine şi ajutat de tatăl meu, am coborât pentru prima dată în Gara de Nord a marelui oraş, moment semnificând oarecum intrarea mea în civilizaţie. Luaţi de valul de călători, am ajuns la lumină. Zgomotul de fond al oraşului, format din decibelii claxoanelor, tramvaielor, maşinilor ambalate, ba chiar şi al fluierului agentului, ne făcea să ne înţelegem mai mult prin semne. La fiecare traversare ne uitam în jur de zece ori ca să trecem o singură dată, şi atunci mai mult în fugă, şi nesiguri că o să ajungem teferi pe partea cealaltă.
Ajunşi la destinaţie obosiţi, transpiraţi, flămânzi, dar întregi, după câteva sfaturi paterne, am rămas singur. În primele nopţi somnul nu s-a prea lipit de mine. Importanţa examenului ce urma mă ţinea într-o tensiune crescândă, mobilizându- mi energiile cele mai ascunse, mai ales că din deviza mea, „acum sau niciodată”, nu luam în considerare decât prima parte.
Ziua cea mai fierbinte a sosit. În faţa Institutului de Medicină lume multă, de toate culorile şi vârstele, iar ei, aproximativ 800 concurenţi, erau susţinuţi de o galerie ce însuma de două trei ori numărul lor. Eu, singur şi neliniştit, stam undeva retras şi îi urmăream. Nu-mi părea rău că nu era cineva să tremure lângă mine. Era destul să ştiu că mama şi tata, în acele momente, strângeau mai tare în mână furca şi grebla, spunându-şi din când în când: „Nu cred că o să ne facă de ruşine”. Proba scrisă a ţinut trei zile. Mulţumit de cât am ştiut, am pus o ilustrată pentru cei de acasă, scriindu-le că totul este bine şi că am mari speranţe să fiu admis la proba orală. Nu plec bine de lângă cutia poştală şi îmi vine în gând faptul că am inversat unul din cele şase subiecte de la chimie. În câteva secunde am suferit o transformare de necrezut. Din vesel, zglobiu şi plin de speranţă, devin un om necăjit, fără vlagă, cu picioarele târându-le după mine. Cu greu ajung la domiciliul ocazional şi mă aşez pe pat. Dus pe gânduri, fixez tavanul şi privesc cu ciudă la muştele ce se zbenguiau fără grijă, nepăsându-le de suferinţa mea. După vreo două ore, îmi vine ideea să mă uit în carte, să văd ce am greşit. De la agonie la extaz nu a fost decât un salt, de era să sparg becul ce atârna deasupra mea. Nu am inversat subiectul, ba l-am scris perfect. Uraaa!
Rezultatele de la proba scrisă s-au afişat după o săptămână şi eram între primii treizeci; calculele ce le-am făcut atunci îmi spuneau că dacă toţi ceilalţi ar lua nota zece, eu ar trebui să iau şapte ca să trec. Aşa că, atunci când profesorul de la oral mi-a arătat nota, ştiam că voi fi medic.
Vacanţa a fost una a reveriilor. Visam cu ochii deschişi şi mă vedeam mare doctor ce salvează mii de oameni suferinzi, înconjurat numai de asistente tinere şi frumoase, respectat de toată lumea. Idolul nu-l aveam departe. Era la Bozovici, în persoana marelui chirurg dr. Olariu Iosif. Timpul a fost cel care m-a adus cu picioarele pe pământ. Cu o săptămână înainte de începerea şcolii, merg la Timişoara, să văd unde voi fi cazat. La întoarcere, în tren, fac cunoştinţă cu un coleg de an, reşiţean, care, la un moment dat, mă întreabă: „Ţi-ai făcut halat alb?” „Nu”. „Nici bonetă?” „Nu”. „Papilian ţi-ai luat?” „Dar cine-i ăsta?”, fac eu tot mai mirat. „Autorul unei cărţi de anatomie tipărită prin 1945, o raritate scumpă şi necesară”. Şi uite aşa, mă trezii puţin la realitate, transmiţându-mi o oareşicare îngrijorare. Alţi bani, altă distracţie, ce să mai vorbim!
Acomodarea cu noul regim de viaţă nu a fost uşoară. În cameră locuiam şapte persoane, fiecare cu obiceiurile şi năravurile sale. Odată cu destinderea, au început să apară şi primele porecle: Sucă, Taşcă, Americanu (acesta avea o verişoară în SUA), Berică, Litruţă, Halbău, Deţu (după recipientul pe care îl folosea mai des), Dodoloţu (Dodo) – unul mic şi gras… Am făcut cunoştinţă cu amfiteatrele şi laboratoarele. Lecţiile de anatomie erau cele mai aşteptate. Am început cu studiul oaselor. Căram în plase femururi, cranii, humurusuri sau coxaluri, de se luau câinii după noi. La sfârşit avea loc vestitul colocviu de osteologie, când trebuia să ştii toate amprentele, şanţurile, orificiile oaselor. Până nu trecea toată lumea de el, nu se desfăşura „Balul bobocilor”, prima ieşire a noastră în lume. Cadavrele îmbibate de formol ne întorceau nasul pe dos şi lăcrimam de parcă treceam ceapa prin răzătoare. Pe mine m a afectat mai puţin, fiindcă posedam o deviaţie de sept, de când am căzut cu bicicleta şi m am sprijinit în nas. Au apărut primele leşinuri în rândul gingaşelor noastre colege.
Odată cu sosirea iernii, îşi face prezenţa şi prima sesiune de examene. În decurs de trei săptămâni nu ştiam decât de învăţat, mâncat, culcat. Primul examen l am dat la biofizică cu o profesoară elegantă, dar şi dată naibii. Cum vedea o studentă mai frumoasă, o şi trântea la examen. În schimb, la biologie fetele erau cele preferate. Profesorul Benedict Menkes, academician, dădea note maxime colegelor dacă purtau fustă scurtă. Chiar circula o anecdotă pe seama lui. La cei 70 de ani, mergând prin institut întâlneşte două tinere ce purtau mini şi urcau scările. Se opreşte, le urmăreşte cu privirea zâmbind pofticios, pentru ca, după ce i dispar din raza vizuală, să oprească un student şi să l întrebe: „Colega, nu ştii, urcam sau coboram?”. De, ale bătrâneţii valuri…
Terminând cu bine sesiunea, am trecut treptat şi la cele lumeşti. Mai un film sau un spectacol, ba chiar şi câte o seară la crama de la Bastion, cu nelipsitul Florentin Iosif. Unul din colegii de cameră, ardelean, avea o voce minunată. Nu ştia cântece bănăţene şi cu drag i am transmis câteva. Cu doina Bună dimineaţa, nană a făcut carieră, cucerind locul I la Festivalul „Mărţişorul studenţesc”, devenind apoi solist vocal al ansamblului „Doina Timişului”; el a fost cel care, în anul următor, m a prezentat coregrafului formaţiei, eu devenind, la rândul meu, dansator.
Primul an universitar l am încheiat integralist, asigurându mi o vacanţă liniştită. Satul devine vesel, mai plin de viaţă, odată cu reîntoarcerea fiilor dragi. Ne regrupăm pe vechile formaţii şi o pornim la scăldat ori pe terenul de fotbal, dar mai ales ne ajutăm părinţii la muncile câmpului. Cele mai plăcute momente le petreceam la fâneţele din „Tâlvă” sau „Baba”, unde, alături de prietenul meu nedespărţit, Viorel Râncu, student la teologie, ne luam la întrecere cu alţi cosaşi. Apa rece de izvor ne domolea setea, ne revigora. Nu scăpam niciodată de glumele ortacilor. Cel mai adesea ne ironizau spunându ne: „Dacă ne îmbolnăvim, avem doctorul lângă noi, iar, când nu mai facem faţă, trecem pe mâna popii”.
Totuşi medicina nu am lăsat o deoparte. După ce am făcut practică la Spitalul din Bozovici, mi am cumpărat o seringă şi am trecut la treabă în sat. Aici, primul pacient a fost moş Ion Cuzma, un vecin ce avea astm bronşic şi îi făceam miofilin în venă.
Vacanţa mi a adus, pe lângă relaxarea psihică, şi reîncărcarea bateriilor pentru noul an, mai ales că, odată cu primii pacienţi, am observat încrederea şi speranţa din ochii lor, fapt pentru care nu i puteam dezamăgi. Deci, hai la muncă n anul doi, cu forţe noi!

Fragment di romanul Cum am devenit medic, ediția a II-a, Iosif Badescu, Ed. Excelsior Art, 2015

Limba, carne de vânat

Domnului Zbigniew Herbert şi Domnului Cogito

Limba e carne de vânat ce creşte în rană,
în rana deschisă a gurii, hrănindu-se cu adevăr mincinos,
limba-i inimă deschisă, tăiş fără teacă,
fără apărare, căluşul ce înnăbuşă
naşterea cuvintelor, animal obişnuit
cu dinţii umani, neomenescul ce creşte în noi
şi trece dincolo de noi, steag roşu pe care îl scuipăm
laolaltă cu sângele, scindare în jurul nostru,
minciună adevărată ce păcăleşte

copil care, învăţând adevărul, minte cu adevărat

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

 

O GENERAŢIE ORFELINĂ?

(…)

Despre generaţia şaizecistă, întâmpinată euforic, „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, constata Mircea Martin, prefaţând o a doua ediţie (nerevăzută, dar adăugită) a cărţii sale din 1969 Generaţie şi creaţie (Editura Timpul, Reşiţa, 2000), volum de ecou şi care, peste ani, rămâne o mărturie de epocă. Într‑adevăr, ce s‑a întâmplat, „ce a mai rămas” din acea generaţie creatoare, recuperatoare, polarizând forţele tinere, înnoitoare, ocupând impetuos, printr‑o erupţie concertată a debuturilor, scena literară? Anunţând, prin vocea meteoricului Labiş, o nouă sensibilitate, polemică, negreşit, alungând negurile dogmatismului şi probând – ca ipostaziere colectivă – o identitate de formaţie, hrănită de lecturi clandestine, „subterane”. Ca generaţie orfelină, aşadar, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie până atunci refuzată, boicotată, având o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompând sânge tânăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului.
Dar generaţia, ne reamintea tot Mircea Martin, este „un ritual de trecere” spre solitudinea creaţiei. Supusă, inevitabil, igienei reevaluării, declasărilor etc. În literatură contează soliştii (personalităţi ireductibile şi, vai, deseori, incompatibile), nu coriştii. Cum circulă ideea că epoca în cauză a fost sterilă, lipsită de scriitori „adevăraţi” (apud Mircea Cărtărescu), oferind privitorului imaginea dezolantă, deprimantă a unui deşert cultural, încercăm a corecta astfel de opinii nedrepte, strigătoare la cer. De la distanţa atâtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca „expiraţi” – merită acum „revizitaţi”; propunem un şir de profiluri (rezumative) şi de judecăţi sintetice asupra poeţilor din „primul val”. Vom continua, sperăm, cu „al doilea val” liric şi, inevitabil, cu prozatorii şi criticii acestei superbe generaţii (răzleţită, fatalmente). Fiindcă orice generaţie moare tânără…
*
Fenomen repetitiv, cu viaţă scurtă, trezind îndreptăţite suspiciuni, departe de a avea relevanţă axiologică, necesar însă, conceptul de generaţie, vulnerabil, se ştie, este larg folosit, inflaţionar chiar; suprasolicitat, aşadar. Dacă viaţa literară (convulsivă, „coralieră” etc.) evidenţiază – judecând sociologic – prezenţa unor grupuscule literare în necurmată gâlceavă, de regulă, măcinându‑şi energiile şi orgoliile într‑o animată mişcare centrifugă, frenezia divizărilor, vasalizărilor sau excomunicărilor devine explicabilă.
Generaţia, reamintim, are acoperire biologică şi mai puţin estetică, este mai degrabă o „asociere naturală” (cum ar fi spus Sainte‑Beuve), încât termenul de echipă, ocupând, într‑un anumit segment temporal, scena literară ni s‑ar părea convenabil; el ar agrega pe toţi cei ce convieţuiesc într‑un acelaşi topos istoric şi întreţin relaţii sincronice – considera şi R. Escarpit. Vocaţia pentru viaţa literară (interesând psihosociologia, aptă de a explora climatul) nu poate trece înaintea literaturii. Generaţia rămâne, negreşit, un concept tactic, sacrificând axiologicul în favoarea sociologicului. Totuşi, în pofida atâtor ambiguităţi în mânuirea conceptului, generaţiile se perindă pe scena literaturii iar criteriul generaţionist (folosit de un Albert Thibaudet, Gaëtan Picon sau Pierre de Boisdeffre), apăsând pe cronologie ori tipologie este, negreşit, util. Socotim şi noi, pe urmele altora, că obiectul controversei nu poate fi existenţa generaţiilor, ci absenţa caracterului operaţional al conceptului. Or, sintezele critice au nevoie de coerenţă şi forţă ordonatoare.
Observăm apoi că în burta încăpătoare a conceptului de generaţie sunt înghesuite – prin stăruinţa agresivă şi productivismul tenace al veleitarilor – prea multe nume pentru ca mânuirea criteriului generaţionist să nu invite la prudenţă; asta nu înseamnă însă refuzul termenului, mai ales că „problema generaţiilor” nu este proprie culturii noastre, cum se mai insinuează. Respingem însă ideea unor generaţii „în roiuri” (aglomerând spaţiul literaturii) şi, în egală măsură, a generaţiilor exclusiv de poeţi (cazul cărţilor ce au comentat generaţia Labiş, restrânsă la o „echipă” lirică).
Deşi o istorie literară divizată pe generaţii nu avem, termenul e intens folosit în discuţiile literaţilor şi, negreşit, ajută intenţiilor clasificatorii; ideea că în cuprinsul literaturii noastre postbelice generaţiile literare au fost abundente n‑a făcut decât să compromită noţiunea, înlăturând pe moment ipoteza productivă a unor valuri literare succesive în marele flux al literaturii române. O asemenea generaţie, apartenentă, sub raport formativ, condiţiilor vidului proletcultist şi activată apoi de declanşatorul supracompensaţiei (cum explică E. Papu, preluându‑l pe Adler) este generaţia Labiş, fără o ideologie expusă manifest. Generaţia Labiş nu este doar orfelină, fără maeştri, dată fiind boicotarea tradiţiei în epoca formării ei, cu lecturi dirijate şi sforţarea eroică a lecturilor „clandestine”, ci şi litigioasă, declanşând aprinsele dispute ale celor ce‑i refuză rolul de verigă şi îi contestă agresiv valoarea.
O primă circumscriere a generaţiei, tocmai în sensul nelimitării ei la o generaţie de poeţi o încerca M. Ungheanu, deşi cartea sa de interviuri (v. Interviuri neconvenţionale, Ed. Cartea Românească, 1982) nu este, programatic, o carte de generaţie. Poposind asupra condiţiilor ei formative, criticul convoca noţiuni fără de care nu putem înţelege mişcarea ideopolitică a vremii şi care „îşi au locul lor într‑o istorie a literaturii de perspectivă mai largă”, adică – credem noi – de pe platformă sociologică. Sarcina scrierii unei asemenea biografii de generaţie, cu studii de înfăţişare monografică, categoric dificultoasă, rămâne un deziderat deşi cărţi despre scriitorii importanţi ce o ilustrează au apărut deja. Cerinţa cade în datoria criticii. Iar rescrierea e obligatorie fiindcă, ne reamintea A. Schaff, istoria este un proces, nu un adevăr absolut. Deci şi istoria unei literaturi se rescrie din perspectiva efectelor, aşadar din cea a prezentului, cu ipoteze procurate de momentul pe care îl traversăm. Producând noi efecte, evenimentele‑cauze îşi luminează semnificaţia prin resemnificare.
Un „cititor de literaturi” precum G. Călinescu recomanda, încă în 1939, necesitatea de „a citi cu orgoliu”, încrezător în înaintarea noastră culturală şi aspiraţia firească de a veni cu o contribuţie proprie, distinctă, literatura definindu‑ne modul ireductibil de a fi. Asistăm la această permanentă şi spectaculoasă dinamică a literaturii, suferind prefaceri şi dislocări, fiecare epocă construindu‑şi – prin depăşirea inerţiilor de percepţie – imaginea „reală” a literaturii ei. Dreptul şi datoria unei culturi, cea de a‑şi afirma valorile presupune întâi această competiţie internă antrenând mecanismele de propulsie a valorilor. Se poate însă lesne sesiza existenţa unui fond ignorat de valori (fenomen recunoscut ca neaccidental, explicabil tocmai prin disfuncţionalităţile mecanismelor culturale, a carenţelor de informaţie într‑o cultură autodecretată sincronică), neafectând literatura. Critica are datoria grabnică de a elimina asemenea pete albe de pe harta ei.
Orgoliul firesc al individualizării nu presupune precipitarea în cursa dură pentru eternizare, vânând loja clasicilor în viaţă. Intrarea „în istorie” ca scop nu e o aspiraţie secretă; forţarea ei prin mijloace nonliterare agită însă spiritele, deşi importanţa acestor ostilităţi ar părea marginală. Privind senin, prin cultură, lucrând în perspectiva istoriei, deasupra acestor înveninate războaie de preeminenţă, obsedanta scară de valori a momentului este expediată în derizoriu. Contează opera, cea gravidă de istorie. Or, literatura – cu oricâte inegalităţi – este mişcare; ea nu poate fi altceva decât istoria ei.
Cultura socialistă n‑a apărut, totuşi, ca o generaţie spontanee şi, căutându‑i rădăcinile în solul spiritual naţional, cei care cultivau cu osârdie delimitările de generaţie au jonglat şi cu ideea hiatusului literar, formulată cândva de Al. Ivasiuc. În tăiosul articol Obsedantul deceniu, Marin Preda (lansând astfel şi sintagma ce a făcut carieră, intrând rapid în vocabularul curent al criticii) observa că hiatusul exprimă mai curând o atitudine politică faţă de literatura deceniului în cauză decât una literară. Ruptura s‑a produs fiindcă, istoriceşte, nu se mai putea scrie ca în perioada imediat anterioară; o prelungire inertă, imposibilă de altfel, a literaturii interbelice era un flagrant anacronism şi începuturile literaturii noi, revoluţionare, neocolind degenerările dogmatice au suportat o severă selectivitate ideologică. Golul ce a precedat această ruptură era fals; acuzata secetă literară, posibilă prin eclipsa proletcultistă a fost şi ea corectată în timp fără a excomunica literatura care satisfăcea prima exigenţă: cea de a fi literatură.
Nici un moment istoric nu poate afişa pretenţia adevărului ultim, definitiv. Cultura absoarbe, elimină, redimensionează şi obligă la înţelegerea dialecticii istoriei, a mişcărilor ample ale existenţei sociale. Istoria şi cultura comunică. Orice cultură „funcţionează” în spaţiul concret al unei societăţi şi recreează, prin seria reprezentărilor sale artistice, legăturile cu multiformitatea socialului la a cărui mişcare participă proteic.
Modificările „climatice” ale socialismului au fracturat, într‑o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunând mecanic că literatura unei epoci pretins – superioară sub aspect socio‑politic, propunând un nou ideal literar, este obligatoriu strălucită. Încât, cum observa Romul Munteanu, sensurile afirmaţiei şi ale negaţiei capătă o funcţie nouă. Istoria şi ideologia primului deceniu socialist, atins de convulsii politice şi degenerări dogmatice, reliefează complexitatea dialectică a unei epoci revoluţionare.
Ca moment de fixare a unei noi concepţii asupra artei, avatarurile epocii dogmatice prezintă deformările sociologiste ale unei critici scolastice, cu judecăţi inapelabile, în numele unui maniheism ce nu se încurca în nuanţe. Dogmatismul spiritului geometric nu adecva ideaţia umanistă la specificul literar, mortificând ideea de umanism într‑un preconcept închis şi anatemizând tot ceea ce nu corespundea calapodului. Pentru a respecta adevărul istoric, vom menţiona însă că viziunea unilaterală nu se instituie imediat primilor ani postbelici şi, oricum, trebuie privită în contextul adâncirii contradicţiilor din epocă. Apăsând pe justeţea problematică a operei, se sacrifica analiza imaginii artistice, literatura nefiind examinată pe terenul specificităţii ei; de aici, confuzia axiologică şi diminuarea forţei de penetrare. Limpezirile ce au urmat, chiar cu refluxuri, s‑au vădit ireversibile. De la etapa criticii apologetice, manevrând apreciativ doar criteriul pur ideologic, lansându‑se în consideraţii negative absolutizante şi sfârşind prin a impune o viziune simplistă asupra literaturii noastre, s‑a trecut la criteriul axiologic. Chiar la cel dintâi Congres al scriitorilor (1956) ideea continuităţii selective şi‑a făcut loc, reabilitând tradiţia în pofida unor virile ecouri proletcultiste.
De regulă, trecerea de la o epocă literară la alta, motivată în cazul de faţă prin convulsii socio‑politice, suportă jocul pendulărilor. Realismul normativ, ghidând naşterea unei literaturi de urgenţă a plătit tribut prin producţiunile acelor ani când înmugurea o nouă stare de spirit. Idealul „personajului pozitiv” alunga personajul abulic, lăsat pradă zbuciumărilor insolubile, noua literatură desolidarizându‑se de tradiţia imediat anterioară. Revenirile, spărgând plafonul literaturii „cu program fix”, vor fi spectaculoase; oricum, victoria asupra spiritului primar agresiv nu e niciodată definitivă. Ea trebuie mereu reînnoită. (…)

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

Împlinirea primeia din prezicerile dlui Bickerstaff, sau istoria morţii dlui Partridge, autorul de almanahuri, pe 29 curent, aşa cum a fost descrisă unei persoane de onoare într-o scrisoare datată 1708.

Sic honor et nomen divinis vatibus
atque Carminibus venit.

HORAŢIU, Arta poetică

MYLORD,
Spre a asculta poruncilor Domniei Voastre, cât şi pentru a-mi satisface propria mea curiozitate, de câteva zile am cerut mereu ştiri despre dl Partridge, autorul de almanahuri, despre care s-a prezis, de către dl. Bickerstaff, în broşura publicată acum o lună, că va muri pe 29 curent, spre unsprezece ceasuri ale serii, de friguri cu frisoane. Îl cunoscusem întrucâtva, pe când eram funcţionar la Trezorerie, pentru că avea obiceiul ca în fiecare an să-mi dăruiască almanahul său, cum făcea şi cu alte persoane, în schimbul câte unei mici gratificaţii ce i-o dădeam. L-am întâlnit întâmplător, o dată sau de două ori, cu vreo zece zile înainte de moartea sa, şi am remarcat cum începuse să se cocârjeze şi să se stafidească foarte tare, cu toate că, din ce-am auzit, amicii lui nu păreau să-l creadă în pericol. Acum două-trei zile a căzut bolnav, şi pentru prima oară n-a mai ieşit din odaia sa şi nici din patul său, iar câteva ceasuri mai târziu, doctorul Case şi doamna Kirleus au fost chemaţi pentru o consultaţie. Primind această ştire, am trimis apoi, de trei ori pe zi, câte un servitor să afle noutăţi despre sănătatea lui, iar către patru ceasuri ale după-amiezii mi s-a transmis că nu mai era nici o speranţă; ceea ce m-a făcut să mă duc eu însumi să mă conving, pe jumătate din compătimire, şi, mărturisesc, pe jumătate din curiozitate. El m-a recunoscut cu uşurinţă, a părut surprins de gestul meu şi mi-a mulţumit, pe cât îi permitea starea în care se afla. Oamenii care stăteau în preajma sa mi-au şoptit că trecuse prin momente grele şi, o vreme, delirase; dar atunci când l-am văzut eu, pot zice că avea chipul său obişnuit, pe care-l cunoşteam, şi glasul său nu dădea semne de slăbiciune, dimpotrivă, iar omul pe care-l aveam în faţa mea nu părea să fie lovit de vreo boală. După ce i-am spus ce rău îmi pare pentru suferinţele lui şi am mai adăugat şi alte vorbe ce mi se păreau potrivite cu situaţia aceea, l-am rugat să-mi mărturisească deschis dacă nu cumva prezicerea dlui Bickerstaff privind moartea lui apropiată îl impresionase aşa de tare încât închipuirea sa lucrase în chipul cel mai defavorabil pentru sănătatea sa. Mi-a răspuns că la început îşi amintea, din când în când, de acea prezicere, însă că ea nu-l prea băgase la idei; dar că, de vreo cincisprezece zile, începuse să fie obsedat de funesta prezicere şi că este convins că de acolo i se trage şi boala. „Fiindcă, spunea el, nu încape îndoială că dl. Bickerstaff a vorbit ca să se afle-n treabă şi că nu ştia exact ce se va întâmpla anul ăsta, după cum nu ştiam nici eu însumi.”
La acestea, i-am zis că vorbele lui mă uimesc, şi că aş fi încântat dacă starea lui de sănătate i-ar permite să-mi explice motivul pentru care este încredinţat de ignoranţa dlui Bickerstaff. La care, el mi-a zis: „Eu sunt un biet neştiutor, care şi-a ales o meserie de doi bani; am totuşi destul bun simţ să recunosc că toate aceste pretenţii de a putea face preziceri prin puterea astrologiei sunt simple amăgiri; şi nu e o întâmplare că toţi oamenii instruiţi şi mintoşi batjocoresc şi dispreţuiesc această ştiinţă; şi că numai prostimea îi acordă întrucâtva încredere, şi se ia după vorbele unora ca mine şi confraţii mei, care abia dacă ştim să citim şi să scriem.”
L-am întrebat atunci dacă nu se gândise să-şi calculeze singur propria lui astrogramă, ca să vadă dacă nu se potriveşte cu cea publicată de Bickerstaff. Auzind asta, a clătinat din cap, supărat: „O, domnule, nu-i momentul cel mai nimerit pentru glume de-astea! Eu zic că ar fi mai potrivit ca el să se căiască pentru acele neghiobii, aşa cum fac şi eu acum, din toată inima.” „În cazul acesta, am zis eu, din câte aud de la domnia-voastră, toate observaţiile şi predicţiunile strânse în almanahul domniei-voastre erau adevărate înşelăciuni, menite să profite de naivitatea oamenilor simpli.” El mi-a explicat: „Aveam o metodă bine pusă la punct. Predicţiunile în ce priveşte vremea le lăsam pe seama tipăritorului, care le copiază dintr-un alt almanah mai vechi, după inspiraţie. Restul era opera mea, şi trebuia să fac în aşa fel încât broşura să se vândă cât mai bine, căci e musai să asigur cele necesare existenţei pentru mine şi pentru soţia mea, neavând alt mijloc de a-mi câştiga pâinea; te asigur că nu merită să trăieşti tot cârpind ţoalele vechi şi peticind încălţările; în rest, sper să nu fi făcut nimănui rău cu broşurile de sfaturi medicale, şi nici cu acelea de prevestiri astrologice; fiindcă m-am folosit pentru leacuri de felurite reţete moştenite de la bunică-mea, iar compoziţiile mele din almanahuri n-aveau cum face rău cuiva, după părerea mea.”
Am mai schimbat cu el şi alte vorbe, fără importanţă, pe care se înţelege că nu mi le mai amintesc acum; sper că nu am obosit-o pe Domnia Voastră cu prea multă pălăvrăgeală. O să mai adaug doar acest amănunt: că, pe patul de moarte, Partridge a mărturisit că se declară străin de religia anglicană şi că îndrumă-torul lui spiritual ar fi fost un anume predicator fanatic. După aproape o oră de discuţie cu el, am plecat, mai ales că în odaie era un aer de nerespirat. Eram convins că nu va mai trăi mult; aşa că m-am oprit la o cafenea de pe colţ, lăsând în casă un servitor, cu porunca să mă caute imediat ce omul nostru îşi dă duhul; şi nici n-au trecut două ceasuri, când m-am trezit cu spionul meu la cafenea; m-am uitat la ceas şi am văzut că trecuse de şapte şi cinci minute; deci dl. Bickerstaff s-a înşelat cu aproximativ patru ceasuri în calculele sale. În alte cazuri fusese foarte exact. Se poate însă discuta dacă el a pricinuit moartea bietului om, prin aceea că o prezisese. În ce mă priveşte, cu toate că de felul meu nu am pic de credinţă în previziunile astrologice, o să aştept, mărturisesc, cu oarecare nerăbdare, şi nu fără speranţă, împlinirea celei de-a doua predicţiuni a dlui Bickerstaff: că pe 4 aprilie curent va muri cardinalul de Noailles; dacă se va întâmpla, ca şi a sărmanului Partridge, trebuie să recunosc că voi fi surprins peste poate şi redus la tăcere; şi că voi aştepta apoi fără emoţii şi împlinirea celorlalte. (…)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

Eminescu

Nu am rime,
Cuvinte
Nimic,
Doar pe Eminescu îl am,
Unic.
Pe înălţimi de munţi
Eminescu,
La vale cu apele printre stânci
Eminescu…
În marea-nspumată
Eminescu,
Luceafăr pe boltă –
Eminescu.
Când iubesc
Eminescu,
Când mă vait
Eminescu…
Când îmi şopteşti de iubire cu buzele subţiri
Eminescu,
Când în vis îmi apari
Eminescu.
Copil însorit
Eminescu,
Ion Creangă hâtru
Eminescu…
Limba mea
Eminescu,
România aşa cum e
Eminescu.
Libertate
Eminescu,
Dreptate
Eminescu…
Cuvânt cântat
Eminescu,
Eminescu,
Eminescu.

Din volumul Poeme, Mihai Man, Ed. Excelsior Art, 2011

Adolescenţă suspendată / 2 /Eu, Matei

Troleibuzul se opreşte brusc.
Stau chiar la mijloc, acolo de unde cele două jumătăţi ale vagonului, prinse în mişcarea ondulatorie a burdufului, mă aruncă dintr-o parte în alta. Îmi pierd echilibrul şi, pentru o clipă, am senzaţia că partea superioară a corpului o ia spre dreapta, în vreme ce picioarele tind să pornească spre stânga.
Chiar îmi place senzaţia asta trăsnită!
Şoferul, oarecum amuzat de deruta pasagerilor, anunţă jovial:
– Ultima staţie!
Sar de pe scara maşinii direct pe trotuar.
Primul lucru pe care-l fac este acela de a-mi arunca privirea spre ghereta din staţie, unde o adolescentă stă sprijinită pe marginea gemuleţului şi zâmbeşte provocator.
Privesc în jur pentru a-l descoperi pe cel căruia fata îi adresează un salut atât de suav şi promiţător.
Sunt singur.
Ceilalţi călători se împrăştiaseră care încotro.
„Aha, eu sunt fericitul, îmi zic, e de bun augur să fii întâmpinat astfel, să primeşti pe neaşteptate o porţie zdravănă de încredere în tine… Şi ce ochi, Doamne! Numai un dobitoc ar trece mai departe prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic.”
Mă opresc în faţa ei. Trec în revistă mulţimea ziarelor aruncate într-o dezordine totală pe rafturile de fier, vopsite în alb, scorojite de soare, şi o întreb, aşa, în treacăt, din vârful buzelor:
– Nu te plictiseşti?
Fata se uită la mine cu un zâmbet larg, puţin crispat şi, poate că doar în închipuirea mea, ironic.
Mă aşteptam la o cu totul altă reacţie din partea ei: să înflorească brusc, să fie provocatoare, să i se citească pe chip dorinţa de a mă reţine cât mai mult în preajma ei…
Dezamăgit, mă retrag, dar nu înainte de a-mi impune o ţinută elegantă, sobră şi superioară.
Trec mai departe, ţeapăn şi mândru, ca un cocoş fudul care a pus stăpânire pe ogradă şi defilează ţanţoş, dar cu stângăcie, pentru că ştie că, de undeva, dintr-un colţ, toate mişcările îi sunt urmărite de nişte puicuţe, între care una ţine morţiş să fie observată şi, temându-se să nu piardă ocazia, se lansează în jocul seducţiei: îşi dă ochii peste cap, antrenează genele într-un veritabil tremolo şi încă nu ştiu câte trucuri vechi de când lumea, reuşind, recunosc, să aprindă curiozitatea şi să aţâţe simţurile ipoteticului partener.
Ea, necunoscuta, „prinţesa gazetelor”, a avut, de îndată ce a observat că îi acord atenţie, ideea nefastă de a mă trata ca pe un nimeni, ca şi cum nu aş fi demn de nasul Măriei sale. Trebuie pedepsită: o las, cum se zice, cu ochii în soare; culege ceea ce a semănat: anonimatul. Nici nu vreau să ştiu cine este, cum o cheamă…
Prin atitudinea mea voi reuşi, dacă nu am reuşit încă, să o arunc pe încrezută într-o perfectă stare de confuzie, cu mintea blocată într-o serie de incertitudini. În aceste clipe, cu siguranţă, se ceartă cu sine:
„Ce m-o fi apucat? Mi se oferă şansa de a cunoaşte un băiat drăguţ şi eu ce fac? Îl alung, anulând orice posibilitate de a-mi face un prieten… Dar nu-mi închipuiam că o să dea bir cu fugiţii, ca un laş… Cine a greşit? Eu!”
„Aşa, fetiţo! Culpabilizează-te şi învaţă să fii mai sociabilă, mai atentă cu băieţii, altfel rişti să rămâi veşnic pe capul „bătrânilor”, frumuseţea nu-i de ajuns să cucereşti un băiat bun ca mine…

– Matei, mă iau eu la rost, tu te auzi ce spui?
– Sunt un bou, rostesc eu, printre buze, mestecând silabele, pentru a nu le lăsa să devină sonore, dacă fata-mi place, de ce nu am rămas lipit de ghereta ei, să o sorb din priviri, să-i vorbesc despre cât de frumoasă este, să o anunţ că am de gând să o aştept la ora la care termină slujba şi, în final, să o invit la cofetărie? Aşa trebuia să procedez… Promit să „repar” totul data viitoare.”
Mulţumit şi mândru tare, îmi înfund mâinile în buzunarele adânci ale pantalonilor şi mă îndrept spre capătul staţiei, unde, ca de fiecare dată, mă aşteaptă Ştefan, fratele mamei şi cel mai bun prieten al meu, rezemat de peretele exterior al cabinei.
Iată-l!
Pare absent, ca un om care se află aici pentru că altfel nu se poate.
Pleoapele uşor căzute saltă zorit, descoperindu-i ochii de un albastru obosit, iar părul lui alb îi străluceşte în lumina soarelui.
Doamne, cât ţin la el!
Acest gând îmi aduce o stare de nelinişte şi mă trezesc tremurând de spaimă: dacă într-o bună zi nu-l voi mai afla sprijinit de perete?
– Matei, ai obosit?
Mă arunc în braţele lui şi-l strâng puternic, ca şi cum ar fi pentru ultima dată.
– Domol, domol, că-mi frângi oasele…
– Mi-a fost dor de tine…
Unchiul îmi prinde faţa între palmele lui mari, aspre, dar nebănuit de ocrotitoare, privindu-mă în tăcere, preţ de câteva clipe.
Pornim, unul lângă celălalt, păşind cu pas măsurat, de-a lungul străduţei ce mărgineşte un teren destul de mare şi se termină chiar în locul de unde râul, obligat să străbată oraşul, de la nord la sud, printr-un sistem de conducte complicat, năvăleşte zgomotos, strigându-şi parcă bucuria descătuşării. Zbuciumul lui se potriveşte, într-un mod ciudat, cu starea mea: mă fascinează, mă agită şi mă tulbură în acelaşi timp.
Ne oprim pe mal, fiecare cu gândurile, cu trăirile lui, şi privim jocul undelor: arabescuri, siluete, fragmente din ceva imaterial – o lume plină de mister, ademenitoare şi perfidă. Din când în când, oglinda mişcătoare a apei e luată în stăpânire de un roi de mici insecte, ce se zbenguiau cu mare entuziasm.
– Pe vremea copilăriei mele, râul era plin cu păstrăvi…
Nu vreau să stric armonia acestor clipe, aşa că îi strâng, în semn de aprobare, mâna, îndemnându-l să pornim mai departe.
Urcăm dealul şi, fără să ne oprim, chiar şi numai preţ de o respiraţie, coborâm pe cealaltă parte, traversăm izlazul, ocolind cu grijă o mică stavă de cai ce pasc iarba aspră, aproape uscată.
În apropiere, zburdă un mânz. După un timp, sătul să nu fie luat în seamă, se vâră sub burta iepei-mamă.
Scena, în mintea mea, capătă dimensiunile şi importanţa unui tablou casnic, în care domnesc drepturi şi îndatoriri acceptate de toţi.
Simt nevoia de a-mi trece palma peste spinarea curbată a mânzului, aşa că întind braţul spre cei doi: mamă şi pui.
Ştefan mă sfătuieşte să fiu prudent, atrăgându-mi atenţia că s-ar putea ca iepei-mamă să nu-i fie pe plac prezenţa unui intrus în intimitatea lor, riscând să mă aleg cu o lovitură de copită.
– Admiră-l şi dăruieşte-i dragostea ta doar cu privirea. Crede-mă, se poate şi aşa, şi, de cele mai multe ori, acest fel de a-ţi manifesta sentimentele este chiar mai potrivit…
– Da, dar nu e acelaşi lucru…
Unchiul se aşază în iarbă. La rândul meu, imitându-i mişcarea bătrânească, fac acelaşi lucru.
Mânzul renunţă brusc la îndeletnicirea sa şi, ridicându-şi fruntea bombată, înnobilată de o pată mare albă, trage zgomotos aer pe nări, slobozind un nechezat scurt şi, încordându-şi picioarele fragile, nespus de elegante, porneşte la trap, înscriind cercuri din ce în ce mai strânse, apropiindu-se încet, încet, ca într-un joc, de locul unde ne aflăm noi. Când ajunge destul de aproape, nechează din nou şi, rămânând parcă încremenit, întinde spre mine botul, ca şi cum mi-ar cere să-l mângâi. Mă ridic şi-i cuprind grumazul. Pe neaşteptate, mânzul, cu o mişcare blândă, ca şi cum nu i-ar fi fost pe plac manifestarea mea tandră, pleacă în iureş, aşa cum venise, înscriind cercuri, acum în sens invers, galopând. Se opreşte doar în clipa în care dă peste un smoc de iarbă.
Izlazul nu este un paradis pentru animalele aduse în zori la păscut de către stăpânii lor. Iarba, deloc crudă, mai mult arsă decât verde, e presărată cu flori de păpădie care împrăştie raze aurii. Prin crăpăturile minuscule – mici riduri pe scoarţa pământului – furnicile îşi văd de truda lor. Ici-colo, fluturi. Dintr-un tufiş, scoţând un sunet strident, aproape tragic, se ridică spre cer o pasăre puţin mai mare decât un pumn de copil. Simt cum mă cuprinde o senzaţie de frig, de parcă aş fi intrat într-o peşteră.
– Nepoate, e ora prânzului!

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013.

Noi apariţii editoriale la Editura Excelsior Art

Cum am devenit medic de Iosif Badescu

„Dacă, în calitate de medic, Ioţa, aşa cum a fost şi cum rămâne pentru colegi şi pentru prieteni, se îngrijeşte de sănătatea şi de confortul trupesc al omului concret, în calitatea lui de scriitor ne asigură confortul moral şi bucuria sufletească de a fi întregi, adică şi cu amintirile puse în ordine şi aduse la zi.”

Pavel Şuşară

 

Proiect editorial Literatura – investiţie pentru viitor

Din Planul editorial 2013 am selectat 7 titluri pe care urmează să le publicăm în curând!

LITERATURĂ ŞI IDEOLOGIE, Adrian Dinu Rachieru

 Volumul, reunind câteva eseuri de anvergură problematică, deschide un vast şantier, anunţând proiectul unei necesare Istorii politice a literaturii române postbelice. Sociolog de profesie şi cunoscut critic literar, autorul dezvoltă, cu blindaj teoretizant, subiecte litigioase, îndelung controversate (realismul socialist, limba de lemn, protocronismul, disidenţa şi rezistenţa prin cultură, postmodernismul, „noua istorie literară” etc.), pornind de la premisa (indiscutabilă!) că o Istorie literară nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale (culturală, istorică, politică). Aşa-numita proză „de curaj”, de tip justiţiar, epidemia romanului „obsedantist”, aduceau la lumină, se ştie, adevăruri convenabile regimului, în funcţie de fluctuantele directive politice şi, desigur, de prefacerea contextelor. Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la constatarea că literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală; scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic în anii incipienţi, ea nu a scăpat, însă, de bruiajul ideologic şi de umbra ameninţătoare a Cenzurii. Cum intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere, sub semnul revizuirilor critice, eliberate acum, sperăm, de păguboasele maniheisme, probând un metabolism cultural normal.

 *

KHAIRE, Paul Eugen Banciu

Romanul ce poartă ca titlu salutul pe cere îl considerau grecii antici a fi spus în clipa despărţirii sufletului de trup descrie complexul trăirilor pe care le are un intelectual din lumea scriitorilor după ce află de pe Internet, jucându-se după o bună dispoziţie dat[ de compania unor tineri, în miez de noapte, intrând pe dead day să afle cât  mai are de trăit. Complexul stărilor ce se succed în sufletul lui, cu cât se apropie data  înscrisă  în motorul  Google,  îl trece  printr-o succesiune de motive preluate din memoria culturală a lumii consemnate în cărţile de istorie citite, până la fazele terminale ale unor boli despre care ştie de pe propria piele sau din auzite, şi până la sinistrele clipe prin care trece un condamnat la moarte aflat cu câteva săptămâni înainte de execuţie.

Tensiunea finalului anunţat, în care nu are încredere la început, devine cu timpul obsesivă determinându-l să-şi facă felurite planuri de vieţuire a ultimelor luni, zile, clipe. Paralel retrăieşte evenimentele propriei sale vieţi lipsită de glorie, frust, fără nici un fel de menajamente faţa de sine, de cei alături de care a trăit, cu conştiinţa unei vieţi dusă pe o falie de soartă, dintr-un mănunchi de varian­te posibile, pe care se dumireşte că nu trebuie să o regrete pentru simplul motiv că toate s-au petrecut deja numai într-un singur fel.

Oscilaţiile dramatice din primele clipe după aflarea acelui punct limită al existenţei dintr-o informaţie de pe Google, trec uşor spre o împăcare cu sine, care însă, dincolo de convingerea că dincolo de viaţă nu mai e nimic, deşi face parte dintre oamenii religioşi, revin sub forma unor puseuri de criză, când totuşi se simte incapabil să ia o hotărâre brutală  prin care să se despartă de tot ceea ce a trăit, de fiinţa lui de odinioară, de trecutul lui – dus ca destin într-un anume fel – şi  sa-şi croiască un final apoteotic, capabil să-i redea o stare de eliberare olimpică, asemănătoare zeităţilor nepieritoare.

Simte că subiectul în sine al propriei sale poveşti e trăit şi de alţii, poate milioane de oameni, că despre toate aceste stări ale lui s-au scris sumedenie de cărţi, dar îşi trăieşte finalul anunţat cu seninătatea unităţii dintr-o masă, de şapte miliarde da indivizi asemenea lui, oricând aflaţi în pragul trecerii celei mari, dar încrezători în ziua de mâine. Moartea e a celorlalţi, răul sunt ceilalţi.

Încetul cu încetul, fără să-şi dea seama, trăieşte într-o lume paralelă, concentrată pe sinele său, intuind că, în final, singurele organe care mai funcţionează într-un trup aflat în agonie sunt cele ce menţin funcţiile vitale. Nu încearcă să lupte cu ceva implacabil, dar continuă să creadă în secundele de pe ecranul calculatorului, care se succed împotriva existenţei lui, încât calculatorul, motorul Google devine lupta dintre celulele roşii şi albe dintr-o infecţie a trupului, carcasă de care trebuie să se despartă la ora stabilită, cum alţii îşi croiesc speranţele după dicteurile feluritelor horoscoape de pe micile ecrane sau din ziare.

Ziua Z soseşte, dar pentru altcineva. Simte că a învins, că totul n-a fost decât o spaimă, devenita obsesie, care l-a scos dintre oameni şi acum bântuie ca simplu spirit într-un univers paralel, construit de mintea lui, dar şi ca reîntoarcerea la cel de odinioară este deja im­posibilă. Salutul despărţirii sufletului de trup s-a produs, iar imaginea pe care o zăreşte în oglindă e a unui trup străin.

În întregul său, romanul încearcă să se constituie într-un mesaj al acceptării trecerii către inexorabilul final, prin pasajul Purgato­riului bătrâneţii, ca o metaforă prozaistică, unde, din cinci în cinci ani, demonstrat biologic, întregul trup ia locul altuia, care până odinioară, părea al altui suflet, iar amintirile nu sunt altceva decât alte vieţi ale altor oameni.

Diluţia trupului, în lumea paralela a personajului confesor, devi­ne strigătul de bucurie al întâlnirii cu neantul, cu nemărginirea uni­versului mare şi mic, spre care se concentrează întregul suflet rămas singur.

 Paul Eugen Banciu este unul dintre prozatorii de marcă ai României. Romanul Khaire vine să încununeze merituoasa activitate literară a scriitorului. Paul Banciu pare să se fi reinventat: tema, stilul, modul de „coabitare”, de înţelegere tacită cu cititorul, ne conduc spre concluzia că ar fi posibil să avem în faţa noastră o operă literară de vârf.     Scriitorul, în acest an, va împlini vârsta de 70 de ani. Editura Excelsior Art a omagiat de fiecare dată pe acei scriitori care fac cinste breslei, au în spatele lor opere importante şi au atins o vârsta respectabilă (Anghel Dumbrăveanu, Ion Arieşanu, Aurel Turcuş, Emil Şain, Damian Ureche şi alţii). Cunoscut, preţuit şi îndrăgit de cititori, Paul Eugen Banciu se va situa într-o poziţie de top, iar romanul Khaire se va afla printre cărţile favorite ale multor români.

 *

CĂLĂTORI ŞI CĂLĂTORII, Radu Ciobanu

Cartea distinsului prozator este un fermecător eseu pe marginea altor eseuri, alcătuit dintr-un grupaj de comentarii în stil publicistic, menit apariţiei într-un periodic, sub formă foiletonistă. Strălucitor şi erudit, autorul se ridică deasupra textelor din care-şi extrage cele mai relevante aspecte. Ideea de a reuni tematic lecturi aparţinând unor autori adesea totalmente diferiţi este de o marcantă originalitate. Virtuţile analitice ale lui Radu Ciobanu sunt vizibile în demersul de a sintetiza aspectele cele mai semnificative din însemnări de călătorie sau interpretări ale unor mari descoperiri geografice. Harpa şi Umbra de Alejo Carpentier este una din lucrările dedicate lui Cristofor Columb, un roman de o mare densitate ideatică, din care scriitorul român selectează observaţii edificatoare: „ imaginea Lumii Noi în conştiinţa europeanului, contrapunctată cu cea a Lumii Vechi în viziunea americanului”. Cu vocaţie de critic literar Radu Ciobanu punctează consideraţiile lui Carpentier care face din figura călătorului un profund personaj literar, dând numeroase interpretări personale mobilului care a stat la baza traversării oceanului şi care a făcut istorie. Dintr-odată simpla intenţie mercantilă a exploatării coloniale devine viziunea mondială asupra conformaţiei planetei. Eseul face referiri şi la scrieri de Eduardo Galeano, Nikos Kazantzakis, Andre Maurois, observând cum pragmatismul devine dimensiune vizionară iar călătoria o şansă absolut necesară existenţei omenirii. Croatul Predrag Matvejevic devine, în viziunea lui Radu Ciobanu un eseist al propriilor sale călătorii în preferata Mediterană, un îndrăgostit de hărţi, de frumuseţea, inteligenţa şi uneori perfiditatea acestor creaţii ale navigaţiei şi drumeţiilor.Opera sa este una „de referinţă în domeniu, al cărei şarm stă atât în alura ei interdisciplinară, cât şi în accesibilitatea şi caracterul ei delectabil”. În capitolul „Călătoria ca destin”,  un studiu pe marginea volumului Călătoria nesfârşită de Claudio Magris, autorul conferă virtuţi nesperate simplului voiaj, călătoria devenind prilej de interpretare scientistă şi clasare a unor forme de civilizaţie. Atracţia principală devine Mitteleuropa, unde „civilizaţia germană, care a dat o anumită unitate pe baza mozaicului ei eterogen” se întâlneşte cu cea slavă, „care a îmbogăţit-o pe cea germană cu fineţea himerică şi fabuloasă pe care Praga o arată în turnurile şi podurile sale”(citate din C. Magris). România „exotică” apare în însemnările de călătorie ale lui Sir Sacheverell Sitwel, care, conform celor relatate de autor, s-ar fi simţit bine în ţara noastră, situată între Vest şi Est. Nu este uitat nici Radu Tudoran cu ale sale fabuloase drumeţii spre Capul Nord, John Steinbeck, care, în periplul rusesc „nu este, de fapt, un călător, ci un reporter, Richard Wagner, timişoreanul care încearcă să contureze ideea de Europă Centrală, Andrzej Stasiuk, în scrierile căruia descoperă acelaşi europocentrism, cu accente de memorie afectivă, considerând graniţele fortuite, absurde. Alt călător, de data aceasta explorator al propriei ţări, Portugalia este Jose Saramago, apoi urmează impresiile despre bănăţeanul Virgil Nemoianu care descoperă Europa ca pe o nouă Americă. Vasile Dan este un poet ahtiat după lungi plimbări prin China, Luminiţa Marcu relevează, spune Radu Ciobanu, „bucăţele din Spania”, Dan C. Mihăilescu se interiorizează la Muntele Athos. Călătorul de profesie pare a fi Mariu Chivu, cutezând spre Nepal şi Himalaya, într-o lume cu totul deosebită. Finalul cărţii „Travel” a lui Radu Ciobanu încununează demersul prin titlul straniu „Călătorul extrem”. Cel care „îşi sfidează instinctul de conservare, angajându-se în situaţii din cele mai stranii”, un sport extrem, cu alte cuvinte. Jon Krakauer este alpinist şi călător prin vocaţie, McCandless a străbătut SUA şi Canada cu autostopul. Radu Ciobanu recenzează cărţi şi articole conţinând impresiile acestor temerari şi o face atunci când „sunt obosit de prea multe lecturi grave”, căutându-şi refugiul în cărţile călătorilor. Refugiu care devine, în sine, o captivantă călătorie. Sau, cum spune Goethe însuşi, „Călătorim spre a călători”.

 *

A FI (SAU A NU FI) CENTRAL-EUROPEAN, Aleksander Fiuk

Traducere din limba polonă de Cristina Godun şi Constantin Geambaşu

Eseurile, bazate pe o bibliografie bogată şi semnificativă, oferă o imagine convingătoare despre problematica spaţiului central-european, abordând teme de mare actualitate: identitatea naţională,  respectiv europeană, relaţia dintre identitate şi alteritate, jocul formelor (Gombrowicz-Milosz), istoria şi fuga de istorie, stereotipurile culturale, postmodernismul etc.

Considerăm că publicarea acestui volum va permite o mai bună înţelegere a conceptului de europenitate, precum şi a conceptului identitar în coordonatele sale fundamentale. Cartea se remarcă prin caracterul comparat şi analitic de înaltă ţinută ştiinţifică.

 *

PRINŢUL CĂLĂTOR / A VANDORLO HERCEG, Emil Şain

traducere de Zsolt Novac

Pentru spaţiul multicultural al Timişoarei, arta traducătorului a fost dintotdeauna considerată ca un fapt aproape egal  în importanţă ca şi creaţia originală însăşi. Traducătorii români, germani, maghiari, sârbi realizau, în stereofonie, variantele elaborate de autori, deschizând orizonturi către europenism. Desigur, legendară va rămâne în memoria noastră opera de mari dimensiuni a lui Franyo Zoltan, un adevărat geniu multilingv. Tradiţia traducerii, se pare că nu a secat, limba maghiară preluând creaţie românească graţie doamnei Pongracz Maria. Generaţia tânără, iată, preia comanda, spre satisfacţia noastră. Zsolt Novac realizează, într-un mod profesionist, varianta maghiară a volumului PRINŢUL CĂLĂTOR de Emil Şain. Fiind vorba de o carte de versuri, misiunea pe care şi-a asumat-o tânărul care se află în pragul debutului editorial, Zsolt al nostru, nu a fost deloc uşoară. Redactorul de carte, scriitor şi un  cunoscător al limbii maghiare, ne garantează că mesajul poetului ajunge în întregime la receptorul maghiar. S-ar părea că versul liber e mai uşor de transpus în alte limbi, ceea ce nu este exact. Această formă de versificaţie este departe de a fi vorbărie/verbiaj, conţinând enunţuri extrem de concentrate în imagini artistice surprinzătoare. Traducătorul a rezonat cu iscusinţă, a înţeles sensurile comunicării cu lumea poetului. Călătorind prin limba maghiară, el a lansat vehiculul poetic al lui Emil Şain pe autostrada virtuală ce ne traversează ţara, trecând prin ţara vecină şi spre Europa.

 Din primii ani de activitate, Editura Excelsior Art a acordat o atenţie sporită creatorilor de naţionalitate maghiară, germană, sârba. Aşa au fost publicate romane, eseuri despre tradiţiile şi cultura maghiară din România, poezii, teatru, dar şi traduceri din limba română în limba maghiară, din limba maghiară în limba română. De această dată, editura propune traducerea volumului de poezie Prinţul călător de către un tânăr talentat şi dedicat muncii culturale, militant a schimbului de informaţii culturale între creatorii români şi cei care provin din rândul minorităţilor naţionale.

 *

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL N-A AVUT LOC, Lucian Bureriu

Timp de un deceniu am urmărit o serie de documente, în majoritate nu de mult desecretizate. Constat cu uimire că multă vreme istoria a fost în fel şi chip cenzurată, măsluită şi ticluită. Cu oarecare timiditate câţiva istorici români şi străini, riscând etichetarea de REVIZIONISM, în accepţie peiorativă, au ieşit cu cărţi în care trecutul este reconsiderat, cu riscul de a deveni incomod pe alocuri. Am considerat Primul Război Mondial ca fiind cel dintâi experiment al omenirii aflată într-o schimbare radicală. A fost spulberată tradiţia conflictelor regionale, încheiate fără schimbări esenţiale de putere. Au fost zguduite din temelii relaţii socio-politice care păreau aşezate ca pe vecie. Eriniile malefice s-au dezlănţuit scăpând oricăror prudenţe, lăsându-se manevrate cu diletantism şi stângăcie. Însăşi încheierea păcii a generat cu uşurinţă a doua conflagraţie, precedentul fiind deja creat.

Dacă în anumite locuri din lume s-a mers cu curaj pe linia devoalării adevărurilor acestui eveniment, degajându-se factori reziduali pe care-i resimţim şi în prezent, nefiind întotdeauna conştienţi de aceştia, consider că istoriografia noastră a rămas în urmă, înseşi manualele şcolare aducând mereu aceleaşi clişee pe care le-am deprins încă din anii socialismului. Adesea autorii acestor manuale esenţiale în formarea intelectuală a tinerelor generaţii, chiar că par a fi uitat unele fapte, omisiunea fiind o confortabilă formă de a escamota asperităţile peisajului.

Nu mi-am permis interpretări fanteziste, cu atât mai puţin cultivarea teoriilor conspiraţioniste. Am conferit totuşi o anumită unitate manuscrisului, depistând liantul unor etape din dezvoltarea evenimentelor, cu consecinţele de rigoare, aşa că nu ofer o simplă culegere de texte sub genericul reportericesc NO COMMENT. Respect, totodată, libertatea citatelor, fără să le încalc drepturile îndreptându-le pe un anumit făgaş, aşa că nu poate exista un proces de intenţie.

Nu contest că există un exerciţiu al fanteziei în acest CE-AR FI FOST SĂ NU FIE? Și există suficiente argumente în sensul că au fost multe intenţii şi forţe care ar fi putut ţine sub control vremurile. Numai dorinţa popoarelor de afirmare naţională nu puteau şi nu aveau nici un interes să dezlănţuie acest imens tăvălug radical. Explozibilul potenţial al temelor şi variaţiunilor acestui război trebuie manevrat cu grijă, dar şi exhumarea documentelor autentice şi adesea trecute cu vederea este un act recuperator. Şi cu o răbdare de arheolog, am încercat să le menţin IN SITU, fără părtinire pentru o parte sau alta a frontului.

Nu va fi niciodată destul ceea ce s-a scris despre întâia conflagraţie mondială şi nu facem decât să completăm materialul existent cu eventuale ultime descoperiri. În spaţiul nostru spiritual cărţile au tiraj mic şi dispar repede, aşa că, pe lângă descoperirile proprii, am utilizat şi citate din aceste opere perisabile.

Sondajele de opinie pe care le-am făcut, fie direct, fie utilizând Internetul, au fost întru totul favorabile punerii sub reflectoarele dezbaterii publice şi cunoaşterii larga tematică pe care o declanşează subiectul acestui manuscris.

 Lucian Bureriu, scriitor, bun cunoscător al fenomenului de multiculturalism, specific Banatului, critic şi neobosit cercetător al istorie naţionale, preocupat de a nu lăsa să „cadă” în uitare opere şi nume meritorii, îşi dedică o bună parte din timp în a aduce / readuce pentru cititori, dar nu numai, în discuţie aspecte încă nelămurite, neclare, neştiute de marea majoritate a populaţiei. Eseu, pagini de jurnal, memorii sun instrumentele alese de scriitor pentru a ne oferi lucrarea Primul Război Mondial n-a avut loc.

  *

LIEBLING. MONOGRAFIE ARHEOLOGICĂ, Cristian Floca

În ianuarie 2010, în momentul iniţierii cercetărilor noastre, localitatea Liebling era aproape necunoscută în literatura de specialitate, cu o singură descoperire arheologică edită. Plecând de la această informaţie, la data de 14.04.2011, odată cu finalizarea verificărilor sistematice de teren, s-a ajuns la un număr de 103 obiective arheologice. Aceste descoperiri constau în 103 puncte geografice distincte în cadrul cărora s-au evidenţiat urme de activitate umană mai veche, puncte ce pot reprezenta forme de locuire (de la o singură locuinţă şi până la existenţa unor mici „sate”), necropole sau elemente pirotehnice (cuptoare de metalurg, de olar, etc.).

Cele mai timpurii urme de locuire descoperite în hotarul localităţii Liebling depăşesc 7000 de ani vechime, fiind reprezentate de civilizaţia Starčevo-Criş, primii purtători ai vieţii neolitice din spaţiul bănăţean. Pe lângă această populaţie de origine balcanică, numeroase civilizaţii, având origini din cele mai variate, au locuit acest spaţiu în toate epocile istorice majore ulterioare neoliticului. Fie că au practicat agricultura, creşterea animalelor, vânătoarea sau diverse meşteşuguri, comunităţile umane mai vechi au găsit în această zonă condiţii prielnice de dezvoltare, fapt demonstrat tocmai de bogăţia şi varietatea descoperirilor arheologice atestate în urma verificărilor noastre.

 » Obiectivele cercetării

Dintre obiectivele ţintite în momentul iniţierii cercetărilor, cele mai importante au fost:

– documentarea integrală asupra surselor de informare din diversele domenii de  interes referitoare la spaţiul vizat pentru cercetare (izvoare şi documente scrise, suporturi cartografice, imagini satelitare);

– verificarea  sistematică a terenului urmărind identificarea, delimitarea şi cartarea obiectivelor arheologice precum, dar şi colectarea materialului arheologic şi a datelor din teren.

– procesarea materialului arheologic şi a datelor recoltate din teren;

– analiza şi interpretarea tuturor datelor şi a informaţilor coroborate;

– editarea unei monografii arheologice locale;

– crearea unui punct muzeal local, cuprinzând o secţie de arheologie, în care să se expună – cele mai reprezentative piese din materialul arheologic rezultat în urma cercetărilor;

Cu excepţia ultimelor două puncte, aflate încă la stadiul de obiective, toate celelalte aspecte au fost îndeplinite cu succes.

 » Obiectivele monografiei

– apropierea publicului larg de arheologie şi istorie, prin limbajul natural şi concis al textului, dar şi prin expunerea a numeroase imagini sugestive.

– sprijinul tinerilor cercetători ce studiază arheologia şi istoria, prin intermediul unui întreg capitol dedicat metodologiei cercetării, descrisă şi ilustrată detaliat.

– conştientizarea comunităţii locale vizavi de moştenirea culturală ce-i aparţine, prin expunerea realităţilor din trecutul istoric al arealului în care trăiesc.

– aport la dezvoltarea arheologiei regionale, prin expunerea unui tip de cercetare şi a unui volum foarte mare de material arheologic, ambele inedite.

Din aceste obiective reiese că publicul ţintă către care monografia vrea să se adreseze este compus din: comunitatea locală, studenţi, masteranzi şi doctoranzi în istorie şi arheologie, publicul larg interesat şi pasionat de acest segment cultural, dar şi specialişti în arheologie şi istorie.

*

Deşi demersul nostru priveşte cercetarea arheologică perieghetică, acţiune bazată pe cercetarea de teren, aceasta a fost doar o etapă din întregul proiect.

Etapa de verificare propriu-zisă a terenului a fost precedată de documentarea privitoare la arealul ce urmează a fi cercetat, iar etapele ce se succed acţiunii din teren au fost cele de prelucrare a materialului colectat din periegheză, a datelor rezultate în urma acestei prelucrări, dar şi a datelor culese din teren. Analiza şi interpretarea tuturor datelor, fie că sunt legate de repartizarea geografică a obiectivelor, fie că fac referire la descrierea materialului recoltat a fost, poate, cea mai dificilă dintre aceste etape, o activitate la care consultarea unor specialişti în diverse epoci istorice s-a dovedit obligatorie.

 » Structura lucrării

Cuprinsul monografiei tratează aspecte diverse, atât pe plan arheologic sau istoric, cât şi pe paliere ce ţin de geografie ori de metodologie.

Lucrarea este structurată în şase capitole distincte, compuse la rândul lor din diverse subcapitole, toate subordonate aspectelor de interes arheologic.

 Capitolul I. Noţiuni introductive

Capitol de debut al lucrării, acesta are rolul de a introduce cititorul în problematica subiectului dat, prezentând, pe scurt, esenţa conţinutului.

Tot aici este prezentat un mic glosar de termeni, un subcapitol pe care-l considerăm necesar ţinând cont de utilizarea termenilor de specialitate cu care un public cititor din afara branşei nu este acomodat.

De asemenea, acest prim capitol tratează şi istoricul cercetărilor, parte în care se expun studiile şi cercetările întreprinse în spaţiul vizat, înainte de cercetarea noastră, în diversele domenii de interes (arheologie, geografie).

 Capitolul II. Analiza mediului geografic

Acest capitol  vizează analiza celor mai importante aspecte ce ţin de habitatul  natural din zona localităţii Liebling, de la formele de relief şi până la resursele naturale. Bazându-se pe reprezentările ilustrate (hărţi, imagini satelitare, fotografii de suprafaţă),  capitolul debutează cu localizarea şi prezentarea limitelor administrative ale hotarului localităţii, căruia îi urmează analiza formelor de relief prezente în întreg spaţiul vizat, descrise pe baza observaţiilor din teren şi ilustrate cu ajutorul imaginilor satelitare şi al fotografiilor de suprafaţă. Reţeaua hidrografică, unul din cele mai importante aspecte din punct de vedere arheologic, este descrisă şi ilustrată în acelaşi mod, utilizând diverse tipuri de imagini.

Partea finală a capitolului cuprinde descrierea principalelor tipuri şi subtipuri de sol prezente în cadrul suprafeţei cercetate, resursele de materie primă din zonă, dar şi cele mai importante specii din cadrul florei şi faunei existente aici, aspecte de interes pentru analiza şi reconstituirea mediului geografic al vechilor comunităţi umane.

 Capitolul III. Etapele cercetării şi metodologia de lucru

Însumând aproape 40 de pagini, capitolul prezintă etapele de lucru ale întregului proiect de cercetare şi metodele aplicate în cadrul acestor etape, dorindu-se a fi şi un mic îndrumar de metodologie al unei cercetări perieghetice sistematice, dat fiind ineditul acestui tip de cercetare la nivelul unui hotar de localitate.

 Capitolul IV. Material arheologic. Aspecte generale şi datare

În acest capitol, detaşat cel mai important ca dimensiuni, artefactele şi ecofactele recoltate de la nivelul solului sunt analizate şi descrise după diverse criterii, referitoare la: pastă (factură, tehnică de modelare, degresant, culoare, ardere), formă (funcţionalitate, dimensiuni), decor (tehnica de aplicare, dispunere) sau cronologie, fapt ce-i conferă capitolului un statut de maximă importanţă. Întregul material este prezentat în ordine cronologică, fiind împărţit pe culturi/secole reprezentative.

 Capitolul V. Obiectivele arheologice

După capitolul referitor la analiza materialului arheologic acest penultim capitol reprezintă o altă parte esenţială a  monografiei, expunând date referitoare la distribuţia spaţială a tutror descoperirilor arheologice, împărţite pe perioade cronologice. Analiza repartiţiei geografice a siturilor este ilustrată prin intermediul hărţilor, în timp ce statisticile legate de diverse aspecte sunt expuse la finalul capitolului, prin intermediul graficelor şi al tabelelor.

 Capitolul VI. Consideraţii finale

În prima parte a capitolului se expun succint concluziile rezultate în urma analizelor şi interpretărilor generale ca un rezumat al întregii lucrări, parte tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională (engleză). Ulterior acestui rezumat urmează prezentarea bibliografiei utilizate, dar şi câteva din cele mai reuşite fotografii artistice surprinse în timpul cercetării, imagini ce înfăţişează cadre naturale sau aspecte legate de sat.